“Acceptă impulsiv activități care-i depășesc experiența sau controlul.” It wasn t me Shaggy – planeta pământ către Mom. Introduc repede notițele-n rucsac.
În cimitirul mare din sat, cu familia mică adunată – că și ceilalți au mers pe unde-au avut buni si străbuni- se întrevedea o zi absolut normală.
Dan mai avea de aprins câteva candele, eu citeam și notam ceva – și trăgeam cu ochiul la Kint. Lua candele mici și câte-o lumânărică de la mormintele bogate și le muta la cei adormiți sub grămăjoare simple de pământ.
– Scuze. Ia uite, și pentru tine. Și se apleca, se uita la poză sau la litere, saluta respectuos ca într-un joc, trecea la alt mormânt sărac-bogat cu schimbul candelelor.
– Haide măi, că or să se enerveze oamenii.
– Păi le fac iluminație. Cum să se enerveze mama? Și ce-or să facă? Nu tu ai zis că e bine să împarți la cei care n-au?
– Jucăriile, nu candele, mormăi eu.
Bună întrebare. Frate-meu râde. Hai zic, s-o luăm și pe buni și mergem acasă. Frate-meu e de acord, mai avem de adunat niște frunze și-l chem pe copil să mă ajute. Vine el, cam neliniștit așa…
– Crezi c-o să încăpem toți? În mașină adică/ Copilul mă privește îngrijorat.
– Te rog, hai aici și ajută-mă să strâng frunze. Kint nu se mișcă. Știu c-am promis acasă că te ascult da eu nu vreau să calc pe ea. Că chiar nu cred că e foarte frumos din partea ta.
În sfîrșit. Și-și mai bat capul alții cu halouinu, dacă faci tu acasă bostani sau nu faci.
– Cum o s-o luați pe buni? Nu mai bine-o lăsăm aici pe bunica ta? Să știi că mă simt puțin timid și mi-e foame.
Scumpule, dar n-o luăm pe asta, bunica mea este la cimitir, bunica ta este la mătușa, stai liniștit că cei vii stau cu cei vii și cei care au murit, ah, e… ți-e foame și iarăși e un subiect complicat și nu știu cum să. Aș fi continuat să vorbesc dar Kint zice:
ADD nu există și nici ADHD, mi-a spus într-o seară, prima dată, Hani, în timp ce transfera păcătos și mulțumit vreo 17 mii de euro, niște resturi de chirie, pe-acolo prin orașul lui.
Ce faci? mă întreabă.
Te părăsesc. Nu asta-ți spun de o oră? De ieri? De luna trecută?? Nu mai pot. Nu sunt prizoniera ta, nu mai văd pe nimeni iar cu tine nu pot discuta pentru că reduci totul la o Ființă Atotputernică, tot comportamentul meu. Mă simt ca într-un paradis în care nu m-am cerut!
Bine. Da vezi că…
Deschid ușa nervoasă și ies pe cea mai frumoasă terasă dintr-un resort de prin Maroc. Și nu văd pe nimeni că nu prea erau turiști.
A… Înghit restul alfabetului și inspir adânc.
Mă poți părăsi la întoarcere, zice Hani cam nevrozat. Suntem în paradis, dar tu ai ales biletele, eu aș fi preferat Egiptul. Și știi că întotdeauna ne certăm când ajungem și când plecăm înapoi.
Bine, bine, nu mai iau decizii la nervi, analizez situația și o să am răbdare să… În capul meu vâjâiau sute de mașini, claxoane, oameni necunoscuți, limbi străine, era ca și cum nu aș fi reușit să-mi aranjez vreo 20 de New Files într-un dosar anume. Pur și simplu nu puteam mișca săgeata. Unde e săgeata? Am pus capul pe-o pernă. Am adormit imediat. Mult mai tîrziu am descoperit că meditația mă ajută. Am adormit necăjită că l-am supărat pe omul care pe-atunci mă iubea.
ADD nu există, mi-a spus în altă zi un prieten de familie, călugăr. Eram la o manastire și sunetul de toacă speriase un stol de păsărele care s-au desprins ca fâșâitul unei folii dintr-un nuc bătrân. Ba există, uite, înainte nu știam, nu aveam atâta informație, creierul caută mereu căi de adaptare.
De când vorbeam noi, toaca suna și mai tare. Suna mai dur, ca un topor nervos într-un butuc. Suna atipic. Dacă aș fi îndrăznit să spun cu voce, aș fi jurat că parcă bate ritmul melodiei lui Dan Spătaru.
Ce-ai spus?
Scuză-mă, nu voiam s-o spun.
Păi ai dreptate, fratele Grigore are un fel de boală dar nu ne deranjează, el a cîntat cand era mic. Și a fost la doctor și i-au spus că are o compulsie cumva
Ha! Adică manie obsesivă compulsivă!
Părintele s-a supărat, fratele Grigore nu era un maniac și cu siguranță nu era un obsedat, putea doar să bată în toacă și în rest, își petrecea ziua făcînd ronduri în jurul lăcasului și salvând gonguțe din pînzele de paianjen. Mînca o dată, la 12 noaptea după ce toată obștea, cu microbii lor cu tot, se retrăgea la somn.
-Dar… hei, nu- i de rău, adică nu manie și compulsie ca la Pro tv ci ca la… Bine, nu există, scuzăăăă-mă. Binecuvântează padre. Și ne-am pus apoi la masă. Toaca a mai bătut până a ieșit de undeva o femeie bătrînă care l-a certat rău de tot pe cîntăreț.
Odată am auzit la știri, trecând prin living, că un deputat drăguț vrea să legifereze ceva important, adică să fie voie domle cu animalul de companie peste tot în instituții. Apoi, proveul a pus un vox de la un psiholog cum că animalele precum turturica, găina și țestoasele adică toate cele de companie, te fac mai fericiți, si eliberăm feromoni așa, și funcționăm mai bine. Își făcea campanie, că una e să te voteze ăia care te plac și alta să dai tu share către toți iubitorii de animale. Gol și șah mat.
Și presedintele americii are cățel care-i plătește taxele și impozitele sau îl însoțește-n vizite pe la ambasade. Eu nu știu cum ar putea să fie cineva contra acestui proiect bine mirosit, îmi amintesc că Kint era bebe și mergeam cu el în marsupiu să-mi plătesc consumul la asociație. Leșinau vecinii de fericire, mai ales când era coadă și nouă ne curgea lapte de peste tot, ca-n grădinile raiului. Nu văd nici un motiv pentru care nu și-ar fi dorit toți de-acolo să-l pupe sau chiar să-l ia în brațe. Nici azi nu știu de ce nu l-au cerut doar să se joace.
Numai bine-mi amintesc de feromoni cînd îmi scot copilul de la grădiniță și mă opresc puțin cu altă mămică. Și mă uit la ea și ea la mine, că știu să mă împrietenesc cum știe știuca să bea apă.
Apoi fug după copil și-l întreb cum a fost astăzi
Habar nu am dar acum sunt bucuros că mă joc.
Dar ce ați făcut?
Nu mă mai aude. Copilul meu e într-un fel de copac și alt băiețel, mai mic strigă câteva cuvinte semi obscene precum mamacita querida , aruncă c-o minge după el și râd în hohote.
O fi luat de la mine ADD. Dar cel mai important e că a luat și de la celălalt niște fericire.
Ai dificultăți în a-ți organiza sarcinile și activitățile? Ce întrebare stupidă. Nu e mai important să defilezi în viață cu șuvițele care te reprezintă cel mai bine?
Demult, când căutam ceva specific și clar pe net, la birou, am dat de un test, un pop-it, adică un fel de chestie care apare ca noi, oamenii. Sunt miliarde, catralioane, lucesc aici, dincoace, atrag atenția, dispar, nici nu-ți mai amintești cât de importanți erau. De-aia zic io să nu ne luăm prea în serios.
Și m-apuc de test. Nu, nu am dificultăți în a-mi organiza sarcinile, că doar clienta care așteaptă la poartă un număr și hârtiile astea pe care le trimit imediat la adresa pe care-o caut și să recuperez o fișă de la o colegă e… sunt o nimica toată, în 3 minute le-am rezolvat. E interesant testul. Mă strigă o altă colegă. „Doamna Pop așteaptă deja de 5 minute la telefon, vrea să știe o serie”. Ufff, și eu vreau să știu seria de numere câștigătoare la loto.
Până la urmă, le rezolv și mă întorc la test. Cling – memento pe telefon. Ce alegi: masa ori meditația?
Ăăăă… Mă scarpin pe-o sprânceană, mai ascut un creion (îmi place să am creion HB la mine, fircălesc diverse când sunt prinsă obligatoriu în convorbiri mai lungi sau caut soluții). Până ascut creionul, uit de memento.
Treci de la o activitate pe care nu ai finalizat-o la alta? Ai dificultăți în a-ți focusa atenția?
Nuuuu. Din contră, sunt multitasking, absolut team player. Păi am comandat bradul de Crăciun în martie, în timp ce finalizam un pahar de vin roșu cu ocazia petrecerii de Mărțișor. Și acum, mai am de redactat trei răspunsuri, la fiecare am completat câte ceva. Ba, între timp, am găsit o aplicație cu ce culoare mi s-ar potrivi la păr. Tot pop it (pe care recomand să nu apeși veci). Am trimis două mailuri fără document atașat dar a ajuns Kint la vârsta la care pot spune: vai, a apăsat copilul din greșeală, eu sunt perfecționistă.
Oaia își schimbă blana
De fapt, în ziua aceea, am decis să-mi tai părul scurt și să mă vopsesc blondă. Nu de dragul blonzeniei, de bucuria naturaleții firelor albe. Și mie-mi plac firele albe, nu mă înțelegeți greșit, arată musai acordul tău cu natura lucrurilor și eventual acceptarea că, la fix 39 de ani, ești o băbăciune. Îmi plac firele albe la Moș Crăciun și la alți bărbați.x
Pentru început, să știți că banii mă dau afară din casă, trebuie să vin la lucru pentru ei! Și cum se apropie Paștele – bine, mai întâi trece Crăciunul, timpul se comprimă și nu vreau să pățesc ca anul trecut.
Copilul nu-și
dorește nimic de la Moș Crăciun, ba chiar m-a întrebat pentru prima dată dacă
chiar există dar mi-am băgat capul mai intens sub chiuveta de la baie strângând
ceea ce credeam eu că pare a fi un racord
olandez. Că n-a fost olandeza, mi-am dat seama-n luna următoare după
pierderi, acum chiar am un racord
olandez.
Dacă am văzut că
din cauză de dat banii pe toate jucăriile (inutile) de până acum, nu mai vrea
altele, i-am sugerat că ne-am dori un trenuleț grozav care să ruleze-n jurul
bradului artificial Aspen pe care-l asamblez în trei minute. N-a fost mereu așa,
în 3 minute. Când l-am cumpărat, l-am pus invers, că se potrivea în suport,
arăta ca o broasă țestoasă suspendată.
Kint era mic și
nu se supără când instrucțiunile de pe net care zic -montare ușoară și pentru
noi a fost foarte ușor să montăm- sunt de neînțeles în geometria mea spațială.
Anul trecut am luat pistă și garaj supraetajat.
Cel mai fain
moment este când vezi cutia, desenul, ce-ai primit, cauți nasturele lui Moș
Crăciun și-ți găsești inelul de argint scăpat după pat împreună cu vreo 3 piese din
puzzle-ul preferat. Stuff like this.
Oameni buni. Voi
lucrați în grup. Eu lucrez manipulând
cunoștințe ancestrale și ce-a învățat până acum puștiul . Bine, o mai manipulez
și pe bunica pentru că atunci când amandoi dăm de un paradox, ea vede cumva în
spațiu ceva ce noi nu vedem. Mi-aș dori să am capacitățile ei, la vârsta ei,
după 33 de diagnostice.
„Se deschide ambalajul, se montează pista și uraaaa, optează pentru circuitul preferat.”
Deși nu mai am disponibilitatea să scriu, mi-e dor de subiectele medicale, împart cu voi ce mai aflu
După 40 de ani și desfacerea (cel puțin a unuia) oului Kinder, interfața subiecte tabu femeiești și vizita la medicul O.B. -termenul englezesc- se schimbă. Prima dată se schimbă în creierul nostru și apar mici monstruleți. Să fac o anamneză:
Simptomatologie:
uite-așa
dureri uneori aprige alteori ușoare (dispar cu no spa) de parcă nici nu știi de
unde s-ar trage, ba poate mici înțepături înspre ovare,
eventual
o dată sau de două ori sângerări între menstruații,
senzații
de balonare și durere de burtă – care nu știi de unde provin că tu ești fan
Stern – revista aia nemțească și mănânci numai rostopască, roșii de grădină
plus semințe și curmale.
Pe psihic, vizita
din cauza fricii se amână și mai mult.
De când am născut
n-am mai trecut pragul de la praxisul medicului meu obstetrician. Recunosc cu
rușine dar frica era prima – ba ai o
mama cu antecedente neoplazice și e bine dac-o mai ai, un prieten bun are
cancer și mătușa a trecut prin asta și-ai mai auzit că se face și la căței.
Pfuuuui. Am citit undeva că dacă iei 4 femei sănătoase laolaltă, ar rezulta
dintr-un studiu că una dintre ele va dezvolta un cancer într-o zi. Și aia poți
fi tu.
Dacă te prefaci că nu ai timp parcă e mai comodă scuza.
Rușinea nu mai e,
e corpul tău, ai în principiu aceleași dotări de la mama natură, ai priceput că pentru medic fiecare organ din
anatomia ta este ceva asemanator cu piesele de la autovehicul pentru un
mecanic.
Eu mă gândeam la
un moment dat, după ce niște simptome
m-au înfricat și mai mult – că dacă mă duc, poate-mi spune că am cancer
și voi muri și copilul rămâne singur pe lume punct
Ce s-a întâmplat de fapt.
În ultimii 5 ani
n-am fost perfect sănătoasă pentru că e absolut plictisitor la bibilică. Dar nu
m-am dus la medic. La medic e ca la tehnicianul auto sau ce-o fi acela de la
RAR, sigur îți găsește ceva! Eram mult prea implicată și funcționam bine deși
știam cât de important e să previi și să faci screeninguri! Am simțit deja atâtea
neoplasme pe la cunoscuți și-n jur că mă temeam mai mult decât de Covid. Dar nu
m-am dus nici la reumatolog, nici la ORL, nici la internist. Doar la pediatru.
Acum vestea bună:
toti cunoscuții mei apropiați s-au tratat, trăiesc, sunt bine merci!
Și într-o dimineață
m-am prezentat vinovată la medicul ginecolog. Aveam simptome și sindroame
de-alea de boli grave închipuite.
Învinge frica, e așa de bine după ce afli că ai doar o infecție sau o inflamație!
O femeie a avut de plătit o sumă mare de bani pentru o daună și nicicum nu
avea de unde să facă rost de acei bani. Într-o zi, o altă femeie, i-a spus: ia
și plătește-ți jumate și-ți va rămâne timp să faci rost de restul iar dacă mi-i
da vreodată, eu nu mă gândesc la asta.
Femeia datoare i-a purtat recunoștință de atunci în fiecare zi și s-a rugat
mereu pentru ea, deși înainte nu se ruga. Nu știu ce face femeia miloasă dar
cred că are multe binecuvântări.
O femeie care creștea un copil, a vrut să facă odată o faptă bună. A
implicat mare parte din prietenii ei si cauza pentru care a făcut milă, era pe
jumătate înșelătorie. Apoi chiar amenințare: de ce te-ai oprit? Femeii care
facea milă i-a fost rușine de cunoscuții ei si așa, i-a venit si gandul @mai
bine nu făceam, că uite ce am pățit!
Apoi cineva înțelept i-a spus: tu să nu aștepti niciodată înapoi când dai, să nu dai ca să primești, să dai când vrei si poți si nu e treaba ta ce se întampla mai departe. Din toate înveți, nu te opri în a face bine.
Într-o zi, un bun prieten, a aflat că are cancer.
A trecut un an jumătate de atunci și… Și e bine. Și este în continuare o influență pozitivă în viața mea și va fi mereu.
Din păcate, unele lucruri nu s-au întâmplat așa cum le planifică omul. Altul e parcursul lor și îl aștept cu mult, mult optimism!
De ce mi-ai dat ani de zile ajutor când eu nu puteam să-ți ofer nimic? l-am întrebat într-o zi pe prietenul ei meu.
-Păi bucuria ta și binele vostru era dragoste ce venea spre mine, dar banii nu erau nimic, veneau și plecau. Nu m-am gandit niciodata DE CE fac asta, am simțit că vreau să vă ajut.
Binecuvântați să fie toți cei de aproape. Și toți de la care am învățat lecții. Sfinții cu siguranță ajută. Cu atat mai mult și oamenii pot ajuta!
Am scris cuvintele astea pe google. Evident, prima pagină conținea niște articole plătite bine indexate SEO, problema nu era faptul că sunt comandate ci că sunt scrise prost. Mi-a lăsat impresia că cine-a redactat nu a cunoscut un pacient cu cancer ori sunt articole traduse și comandate de clinici.
Bun. A trecut o vreme și prietenul tău e stabil. E Minune, nu doar stabil. A trecut prin chinuri, 14 ședințe de chimio, tot atata radioterapie și știi, dar știi că dacă nu te=ai fi rugat cu lacrimi de sînge tu și încă vreo doo persoane, el nu mai era. Însă acum e bine.
De la ziua în care n-a mai putut înghiți și i-au paralizat cîțiva nervi iar tu l-ai implorat lîngă icoană pe Sf Nectarie, c-o lumânare în mână, până la ziua în care a ajuns la transfuziile de sînge, au fost multe și acum, de ziua lui ce cadou să-i faci? Pentru că tratamentul medical singur nu putea opri ce a dat peste el, ți-a trecut rușinea de-a spune cine crezi tu că-l ține în viață. Pentru că medicii lui au spus: nu știu ce faci dar continuă așa. E un miracol. Și nu îmi este rușine deloc să dau mărturie pentru asta, din contră, mă simt binecuvîntată.
Deci nu, nu-i da
prietenului tău cadouri precum ce-am găsit eu la recomandari: cămașă elegantă
cu suport pentru cateterul central. Hai serios. Nu pui egal între sutinenul
pentru hrănit bebe și cămașa @pentru cancer.
Nu știu ce brățară
-cică scumpă cu ceva cristale care te… vitalizează. Sau și mai rău, brățară anti
emetică. Adică să nu-i fie greață! Poftim, de ziua ta, ți-am adus brățara antivomitat
și o perucă, hai să alegem împreună.
Și mai erau
asemenea @cadouri. Toate îi amintesc prietenului tău că tu îl vezi ca pe un
Pacient cu cancer și nu, el sau ea nu vor asta! Dacă au trecut de o anumită
fază, vor doar să trăiască din plin, amuzant, frumos, fără stres, fiecare
moment. Mai ales cu prietenii buni!y
Readu-i bucuria copilăriei prin jocuri care necesită îndemînare. De ce? Pentru că după tratamentul suportat, sistemul nervos central e scurtcircuitat maxim. Uneori nu-și pot încheia nasturii dar tumora s-a dus. Să pună o piesă de lego, să facă flori sau rame de lego, o să fie o provocare pentru un chirurg bun de exemplu! Pune-l la lucru de la banalele cuburi puzzle până la cele mai interesante jocuri cu magneți, blocuri de construit (balance) și lego și ce mai găsești. Iată ce recomand eu de prin Cărturești. Evident că le poți găsi in varianta mai ieftină (lego e din Auchan)
Mai meditez uneori cu căștile-n urechi înainte de somn.
Mă mai rog. Când simt eu, nu la bucurie, nu la necaz.
Cei mai mulți oameni din România sunt creștini din câte știu. Să vedem cu recesământul. Multora le este rușine să spună: sunt creștin. Alții au jonglat cu asta făcând să pară c-am spune: suntem proști. În defavoarea cui? A deștepților 🙄 Păi e alegerea fiecăruia ce crede cât timp îi e de ajutor. Așadar avem: creștini ortodocși apoi creștini catolici de toate riturile.
Îndemnul de a fi mai buni, mai uniți, mai deschiși față de alții e îndreptățit de Paște și de Crăciun, două sărbători foarte frumoase. De ce? Pentru că, chiar dacă toțî oamenii sunt și răi și buni, unii uită de cei din jur și trăiesc ceea ce ei numesc viața lor, uitând că suntem ca un carusel, că pentru toți e vreme bună și vreme rea.
Toți oamenii sunt buni dacă faci ce doresc ei și te porți
frumos cu ei și spui ca ei, nu-i așa? La o petrecere super tare nu-s toți
oamenii buni? La înmormântare nu sunt buni? Sunt pentru că acolo, la
înmormântare realizează că toți murim, moartea NU se întâmplă altora ci
tuturor.
Stai la ușa blocului cu-n coș de ouă și cozonac și dă tuturor să vezi dacă e vreunul răutăcios cu tine. Nu e. Zțmbesc și spun: ce gest frumos. Și un ateu cu bun simț, la fel face, că nu e tolomac, e doar ateu.
A doua zi, vei relua disputa cu vecinii, gata cu ouăle și
cozonacul: că e ceasul nu știu care, gălăgia, un anumit cuvânt înțeles greșit,
strigă copilul, soțu are bormașină. Așa-s oamenii.
Dragii mei, ajung la punctul pe care doresc să-l subliniez
și apoi să tac. Noi sau voi creștinii ne rugăm des, nu-i așa? Poate unii nu
mergem la biserică dar ne rugăm. Avem Sfinți pe care-i iubim, cerem lucruri mai
mult sau mai puțin ciudate sau pe care le considerăm imposibile.
Și ce să vezi? Nu-i așa că de cele mai multe ori ni s-au îndeplinit miraculos rugăciunile? Așa cum nici nu credeam că s-ar putea întâmpla! Si am fost copleșiți de mirare și recunoștință și am simțit în inima noastră că acel lucru a fost o minune. O recuperare rapidă, ferirea de boli, de moarte, rezolvarea unei situații conflictuale, etc.
Vă rog să vă gândiți cum ar fi dacă Dumnezeu, Sfinții, Maica
Domnului v-ar asculta rugăciunile doar de Paște si de Crăciun? Imaginați-vă
așa, ca într-un basm. Ar mai fi miracole când aveți nevoie de ele? Eu zic că
nu.
Vă rog să vă gândiți astfel că oamenii care vă înconjoară și cu care aveți tangență, există mereu. Până la moarte. Sper că nu vă cer și ei vouă să le îndepliniți dorințe! 🙂 Asta ca glumă.
Așadar, fiți decenți cu ei.
Dacă nu-l placi pe X și X își vede de treaba lui, după 40 de ani ar trebui să fii destul de matur încât să-l lași în plata Domnului cum s-ar zice.
Nu- i deschide răni vechi.
Nu te duce la el când îi e ușor dacă nu ai fost acolo când ar fi avut nevoie de tine.
Nu profita. Toate astea se întorc prin legea karmei, nu din vreo răutate a celuilalt sau blesteme sau alte bazaconii. Ce-l faci pe altul să trăiască, vei trăi-simți și tu.
Întâi m-am asigurat că scriu și eu pe undeva cât de hapsâni sunt românii care strică bugetul pe 3 săptămâni pentru 2 zile de sărbătoare. Inconștienți, cu coșuri pline, înghiontindu-se printre rafturi cu ultimele puteri și cu gândul în cu totul altă parte.
Apoi, am parcat
copilul la mama, să fiu sigură că voi respecta cu (stric)tristețe lista. În
plus, o să-mi iau un coșuleț mic și scârțâitor. Secretul stă în a-ți verifica
întâi soldul, apoi
–
Nu te
abați la alte raioane, acolo unde s-ar putea afla produse care-s în suferințele
tale psihologice și nu pe lista ta de cumpărături.
–
Îi asiguri
pe cei de acasă că-n 30 de minute ajungi
–
Iei o
plasă mică, decentă.
Am privit
înmărmurită cum a dat buzna lumea de dimineață și-am făcut în gând prețioasele
comentarii. Doamne, zici că vine foamea. Sau: nah, și se zice că-s săraci
românii. Pe langă mine, trece o doamnă în vârstă care cumpărase două căpățâni
de salată.
A, da, legumele.
Mă îndrept spre fructe legume și mă întreb dacă am închis sau nu calculatorul.
Mă sună mama: nu știu unde e telecomanda? Am ascuns=o, zic.
Bine, da unde, că
vopsesc ouă și vreau să-mi pun Trinitas.
Păi acuma mă
întrebi? Eu de unde să știu unde-am ascuns-o? Paaa
Aruncasem acolo-n
coșuleț două salate Caesar, cât să mai pui în ele un avocado și niște ridichi. Și
bulgur, pe care-l fierb pe jumătate și-l presar pe salate când nu o dreg cu
crutoane. Auch, mai trebuie castraveți, cei lungi sunt la reducere da au coada
moale. Mă rog, au părți moi, chiar nu are rost să chibzuiesc dacă un castravete
posedă coadă. Uite, tocmai desface cornichoni proaspeți. Ui, ce buni sunt
ăștia. Îi cântăresc și mă uit în sus, unde cântă o vrabie.
Iau și avocado și
prunele umplute cu nuci, se știe că
crapă de potasiu și aminoacizi esențiali și fier, motiv pentru care, când le-am
scanat, am amețit de la anemie.
Cu fructele și
legumele cumpărate mai rămâneau câteva lucruri. În trecere am aruncat acolo
și-un buchet de lalele, cum să nu-i duc mamei flori? Că se făcură mîțișorii de
pe masă precum grisinele dar mi-e jenă să-i zic să-i arunce că-mi spune că-s sfințiți
și mă simt ca dra… că dramatizez. Așa, îi înlocuim cu lalelele.
Cum prăjitură nu
am făcut și de hârtie igienică am trecut, am pus în coș niște bomboane Lindt, 2
cutii mai exact. Că totuși, o să-mi ceară copilul dulce și chiar n-am în casă
decât ciocolata cu vișine pe care-o mănânc eu ascunsă-n baie și niște caramele
Tofiffe. Face carii de la caramele, nu?
Trec pe lângă o
oglindă și obsedata de mine, mă uit. Mii, miliarde de fire albe, apar ca țepii
pe arici, cum am putut să vin așa? Că dacă te apropii de fruntea mea, se vede
la milimetru că-s albă-n cap după atâtea necazuri. Las coșul, fug înapoi pe
langa hartia igienică pe care-o ignor (prunele își fac efectul în două zile) și
cumpăr o vopsea de păr fără amoniac. Păi, cum să iau cu amoniac, să-i fac
alergici pe toți din casă, nu-i destul că stau cu ventolinul lângă icoana
Sfîntului Nectarie? Nu l-am folosit până acum da de ce să risc?
La vitrina cu servire
asistată parcă se dau cratițe la juma de preț. E acolo o pătrime din oraș, mai
bine cumpăr ficat de pui de la congelate că are fier, și așa, eu și Kint nu mâncăm
friptură de miel. Sau de… ce scrie? Pui. Mai bine iau un pateu, peste cîteva
zile plecăm, se strică kile de mâncare-n frigider.
Doamne, ce scump
e laptele de la napolact! N-au putut să-l pună la reducere, pentru ce am cardul
ăla că și așa nu câștig nimic, numa puncte. Auzi tu, puncte, de parcă îs
buburuză, dă-l încolo de lapte că mai aveam juma de kil acasă. Ia uite, laptele
de migdale ușor roasted. E mai scump dar măcar nu se umflă lactoza-n mine de
Paște.
Semințele, ia
uite, reducere la caju și la fistic,
duminică seară e survivor. Dacă după slujba de Înviere mâncăm ouă, musai să
avem fistic, caju, migdale raw și niște student mix cu fructe uscate pentru a
doua zi, ca să nu facem hepatită de la alde gălbenușuri…
Cu chiu, vai și
scârț, coșul abia mai ducea, mă îndrept spre casă. Mă uit cu mirare la tot ce
am în coș și cu uimire mă uit și la listă. Direct acasă nu mă pot duce, că nu
mă lasă portărelu, așa că merg la casa de marcat. Și mă marchează-n prag de
sărbătoare, fiecare piiiuuu de la codurile de bare lasă urme adânci la
portmoneu. Ca să dreg busuiocul, am plătit puțin de pe cardul mamei, puțin dintr-un
cadou primit de Kint și mai puțin, cu banii mei. Ca să mă înveselesc cumva mi-am
spus că uite, măcar nu-s ca nefericita aia la care-a pufnit bărbatul la casă că
„nu trebuia să-și cumpere vopsele c-au
destule coji de ceapă acasă. Nu m-am uitat dacă luase vopsea de ouă sau de
ochi. Ce ți-e si cu bărbații ăștia,
repede, s-au luat după bietele femei să le strice zenul, de parcă ei fac
cozonaci în România!
Încet, am rezonat
zen și cu căldură cu toate femeile din magazin. Ce eforturi fac ele și cum mai
trebuie să suporte și pălăvrăgeala consortului, măcar până acasă nu pot tăcea
toți bosumflații? Ce știu ei de lactoză, gluten, conservanți și E-uri?
Chiar dacă am
rezonat cu femeile, mama nu s-a bucurat foarte mult de lalele, că ieri a spart Kint
vaza roșie, așa că acum le-a pus între mâțișori, apoi și-a ascuns bine cardul.
Cum de ce am luat
cinci iaurturi, păi ce mănâncă copilul de Paște? Lapte? Nu am uitat, avem de
migdale, mă doare burta de la…
Ce facem cu
ficatul? În congelăm, e ca nou peste 5 luni când ne amintim de el… Și așa am
continuat pentru următoarele două pungi pe care le-am cumpărat cu 5 lei din magazin
că amu-s eco friendly toate și n-am avut ce face.
Cel mai greu a
fost s-o conving că prunele alea de 30 de lei sunt fructe și că nu erau mere
frumoase iar portocalele sunt seci maxim acum. Dar am luat mango ready to eat
și avocado și telemea pentru salată…
Mai târziu, când
am scos ustensilele de vopsit părul din dulapul de sub chiuvetă, am găsit și
telecomanda. Apoi, vopsită și obosită de la atâta efort, mi-am uns o pâine cu
pateu și am tăiat cornichoni și m-am uitat și eu la ursul ăla roșcat care-a
adoptat vreo 50 de lemingi.
Și mai tîrziu, am
luat bonul mototolit să văd pe ce minune am dat atâția bani. Apoi am sunat un
prieten să-l întreb dacă nu cumva are pâine, c-am fost să cumpăr dar nu mai era
decât una mică, nu pot înțelege ce cumpără românii ăștia-n zeci de plase.
Am multe poze înrămate în casă. Cu mama și cu copilul meu. Cu bunica mea.
Câteodată iau fotografia
în care Kint era mic mic și grăsuț și parcă nu semăna cu nimeni. Și m-a găsit cu
lacrimile picurând pe poză. La fel îl iubeam, mic, gras, slab, înalt. De ce țin
pozele? Pentru că mă conectează imediat cu persoana.
Țin și poze cu
bunica. Cu bunicul. Cu cel mai bun prieten.
Și țin poze cu
Iisus, numai că le numesc icoane. În camera mamei avem vreo 3 icoane minunate,
deloc kitch, aranjate bine pe un perete aproape gol. Ne-am înțeles si cînd am
aranjat apartamentul, și-a făcut fiecare camera cum a vrut. Nu le scot doar de
Paște și de Crăciun icoanele, precum nici pozele nu le am doar atunci.
Am avut o icoană
mai mică cu Iisus Pantocrator, am cumpărat=o chiar din Sinai, de la St. Ecaterina.
Mă uitam adesea la ea cît e de perfectă . Chipul uman si chipul dumnezeiesc. A stat pe peretele din camera mea și a
copilului, alături de fecioară tristă, Maria, de la Mănăstirea Nicula. Și totusi,
personajele din icoane mă conectează cu planuri la care n-am cum să ajung decît
dacă mor. Si nu am de gîmd să mor pînă nu-s destul de bătrînă, scorțoasă, cu
artrite și eventuale cardiopatii de care acum nici nu mă caut.
Sau poate c-oi fi o bătrînă ca Aunty Acid care încarcă video uri cu yoga pe youtube și face sfoara. La 70 de ani aș face aici în Romania o grămadă de bani, numai de la vizitatorii care s-ar uita să-mi dea hate și să-mi spună cît de penibilă sunt la varsta mea.
Îți spun un secret, șoptește Kint înspre seară după ce terminăm de asamblat vehiculul selenar Lego. Pe lună există explodatori!
-Ăăăă cred că vrei să spui…
– Exact, stau pe lună în vehicule de-astea închise și explodează. Da numai din când în când!
Copilul era încântat. Nu știu cum își imagina el explodatorii dar am întors și eu povestea: clar, sunt explodatori pe
lună!
Când eram tânără și aproape frumoasă am trecut printr-o criză existențială
și-am cunoscut așa, vreo trei explodatori în două luni. Pe atunci crizele se
făceau în tăcere, cu profund respect față de nepăsătoarea familie și societate.
Până și atacurile de panică le știam transforma în atacuri de pălincă. Așa că
eu și cele două colege de facultate- care treceau și ele prin cicluri – una că
cealaltă a trebuit să renunțe rapid, din cauză că după trei luni de explorat
cluburile și discotecile i s-a oprit unul.
Măcar ea a fost pe atunci cea mai câștigată dintre noi, s-a măritat cu-n egiptean de prin Giza și are un copil maroniu și crețulin ca un miel, cu ochii albaștri. E drept că nu l-a ales ea pe Ramses după ce s-a îndrăgostit ci după mult gin, dar au rămas împreună și-n ziua de astăzi. Ramsesul ei locuia în spatele piramidelor într-o sărăcie lucie, cu încă șapte frați și trei surori. Ana a rămas oripilată la prima vizită dar creolul a fost deștept și-a dus-o numai după însămânțare, fata mea era deja îndrăgostită foc. Pe cât s-a mirat ea când a primit inelul, o sârmuliță Tailor cu aur roșu gen aramă, pe atât de repede s-a mutat el pe vecie când și-a văzut viza-n pașaport.
Explodatorul lunar este un satelit natural al femeii frumoase aflate-n perioade de criză. Că termenul isterie nu se mai folosește.
Deși poveștile pentru copii încep cu a fost odată și acum nu mai este, povestea mea e reală.
Când cei mai mulți oameni de pe Pământ, adică de pe întreaga
Terra credeau că nu mai există prinți, prințese, cavaleri și regine, undeva,
într-un palat imens, trăia ducesa de York. În ultimii ani, ea dispăruse din viața de zi cu zi, așa că oamenii din
regat puneau tot felul de bârfe pe seama celor de la palat. Ba că regina fusese
răpită, ba că plecase cu o navă care-i asigura nemurirea pe alte planete. Despre Regina Elisabeta se vorbea întotdeauna
cu respect și musai, pe furiș. Oamenilor din regat le mergea foarte bine sub
mâna ei puternică și asta era important. Era o femeie iubită. Demnă.
Și foarte foarte bătrână.
Elisabeta, acesta era numele reginei, trăia bine mersi în
cel mai mare și mai frumos palat din lume. Mersese vestea și zvonul că un om simplu, care locuiește acolo în acel
palat, va trăi pentru totdeauna și moartea nu-l va atinge. Despre palat și nobilii de acolo erau tot mai
multe supoziții care se transformau în legende. Regina citea amuzată aceste povestioare când
își bea ceaiul de dimineață pe terasa estică acoperită cu viță de vie cu frunze roșii, adusă taman din
Canada și preferatele ei – florile de caprifoi care, ca prin magie, erau veșnic
înflorite la balconul reginei.
Citadela era înconjurată de două râuri și de două mănăstiri.
Călugării care trăiau în acele manastiri
încoronaseră toti prinții și regii, inclusiv pe Elisabeta. Numai un singur nobil din cei care urcaseră pe tron primise poțiunea magică pe care o
purta mereu la gât. Aceea l-ar fi făcut nemuritor. Elisabeta, căreia nu-i
plăceau prea mult poveștile, mărturisise odată într-un interviu că nu era nimic
magic ci doar o gheară adevărată din specia unui dinozaur demult dispărut. Însă
nu dezvăluise Cine primise acel cadou de la călugări.
Elisabeta împlinea în acea zi de vineri 100 de ani. Era O dimineață rece de martie, spectaculoasă ca fiecare din zilele pe care le trăia. Dăduse ordin ca-n următoarele zile să rămână numai 10 oameni la palat: soțul ei, una dintre fiice, doi strănepoți, bucătăreasa și câteva cameriste și astrologul ei care se născuse în aceeași zi cu ea. Bătrânul, aproape orb, abia mai vedea să urce scările în turnul lui din bibliotecă dar mereu, după micul dejun pe care-l lua la ora 4 dimineața sta cu ochii popriți pe vechiul lui telescop Newton Explorer, aparat achiziționat cu mult timp înainte ca el să apară pe piețele lumii, Putea vedea toate mișcările corpurilor cerești. De la Soare pân la cele mai îndepărtate stele, planete neștiute ori constelații care se schimbau.
În ziua aceea, Elisabeta nu bătu la ușa bătrânului ci intră direct.
– Tot nu pricep la ce te uiți tu, bătrân orb, râse regina căreia-i plăcea să stea în preajma lui Emanuel. Ți-a trecut vremea, niciun medic de la curte nu te-a mai putut însănătoși dară tu te uiți pe ceruri de parcă ai avea ochii din tinerețe.
O adevărată conspirație în poveștile cu bebeluși. Că ce
drăguți și inocenți sunt ei, cum te topești când îi privești, cum gânguresc, ce
bucurie să sugă o bucată de sân acolo, ce mare fericire când îi aduci pe lume
și vezi atâta frumusețe.
M-am
gândit că odată și-odată trebuie să spună cineva Adevărul.
Bebelușii sunt niște creaturi
aparent calme care se trag de fapt din specii dispărute de dinozauri.
Imaginează-ți
următorul scenariul. Tu, mămica, dormi liniștită noaptea lângă bebelușul tău.
Doar ce-a trecut seara de Halloween. Te ridici pe pipăite să-ți torni apă-n
pahar. Bebelușul tău face un salt în aer, așa, cumva cu mâinile și picioarele
de parcă-i electrocutat și-ți stă inima în loc. E doar reflexul Moro dar până
nu cauți pe internet nu știi, că nu ești pediatru.
Te
culci la loc și încep sunetele: mici grohăieli, sâsâituri de șarpe călcat pe
clopoței, suspine, sughițuri, respirații sacadate, fornăieli în cascadă de
parcă la voi în pat s-au mutat munții Pădurea Neagră.
Dacă nu-l bagi în seamă ai toate șansele să te trezești cu-n deget în ochi,
suficient de subtil încât să-ți lipească corneea de baza craniului. Bebelușii
au puteri ascunse, se spunea că J.K Rowling s-a inspirat din viața lor când l-a
creat pe ochelaruțul mic ce joacă-n rolul principal.
Bebelușii se transformă din
momentul în care primesc ordin de evacuare și până ajung la neonato
Vă
spun din experiența proprie dar și din experiența unei prietene bune care-a
născut acum trei ani.
Cât de frumos era al meu când l-au scos din caisă!! A urlat de s-a creponat
tot, eu știam de-un țipăt, acolo. Mama e martoră, stătea la ușa sălii și-a
întrebat: al nostru estem? Asistentele
nu au îndrăznit să-i răspundă, că arăta cam nevrozată.
Apoi a avut nevoie de două zile de îngrijiri medicale. Mama. Până l-a vizitat
la neonato și l-a revăzut acolo. Era într-adevăr cel mai frumos bebe din
spital!
Prietena
mea care-a născut acum trei ani mi-a spus la telefon că fetița ei seamănă leit
cu ea. Că-i o minune, o artă pură a mamei natură. Prietena mea e blondă, are un
ten de porțelan, picioare de gazelă, ochi migdalați, mâini fine, urechi
conturate ca-n Mona Lisa și năsuc ca ciocul de lebădă, glas de sirenă.
Avea și nou născuta năsuc ca pelicanul, ochii ieșiti din orbite de parc-o
strânseseră de gât, orăcăia sistematic ca un broscoi și era plină de bube și
coji de parcă se pregătea pentru reclamă la Panemar. Picioarele-i erau strâmbe
și stafidite, era cheală iar capul îi era țuguiat.
Când i-am spus lu mă-sa că numai cerceii îi mai lipsesc a trebuit să-mi caut
altă prietenă.
Bebelușii sunt fericiți dacă:
dorm, mănâncă și sunt schimbați.
Asta cade din start, mai ales finalul pentru că nimeni nu-i prost să vi-l schimbe. Încercați și voi.
