O altă luminație

Când l-am cunoscut eu pe Marcel era brancardier. Era disperat să găsească o femeie bună, de casă, curată, bine legată, așa încît, dacă nu mi-ar fi spus că vrea să facă repede și-un copil, aș fi crezut că-și caută mobilă de la Ikea. În ultimul timp au adus scandinavii niște îmbunătățiri semnificative la îmbinări, îți încape dejtu pe oriunde, au rotițe, instrucțiuni. 

S-a măritat după dorința lui și cu binecuvântarea tatălui socru cu Klara, o unguroiaică frumoasă care studia cusăturile de pe costumelele  populare de peste Prut și artiștii consacrați de peste drum de Căminul  Conservatorului. Avea piese preferate  pe care le culesese de la Festivalul de Film maghiar din Europa și un artist preferat pe care taică-su la scos cu forța din scurtmetrajul ei, ca s-o mărite cu Marcel. Din mai multe motive, Marcel bătea Filmul:

–        Era deja Conservator

–        Nu-i păsa, într-o epocă sexistă în câte producții apăruse Klara, vestită pentru frumusețea ei.

–        Toate femeile care-ajungeau pe targa lui și-au strigat Mor, au sfârșit prin a trăi, ca-n Die hard

Cînd a născut primul copil, eram mai tînără, purtam masca socială mai des (să fiu plăcută nu prefăcută_musai)  așa că m-a invitat Klara să le văd bebelușu. L-am rugat pe Radu să vină cu mine și bine-am făcut. Era prima dată cînd vedeam o arătare mică și zbarcită, îmbrăcată-n dantele de zici că era oița Marțescu de la Profi. Îi lipsea eticheta pe pampers.

Marcel era un bărbat plăcut, avea ochii bulbucați de nesomn și de poze și  un zâmbet de enterocolită. Dar în viața de zi cu zi, n-aveai ce să-i reproșezi. 

Klara era frumoasă ca o lalea de seră, frumoasă natural, cum din păcate n-a rămas – poate și caracterul are o amprentă, blueprint ceva… blondă, cu păr lung și unghii roase. Ceva nu era-n regulă cu prințesica ei? 

–        Ia-o în brațe, a strigat Klara la mine. Ca cine credeți voi că arată? 

–        Radu a dat din mână teatral, uitandu-se pe geamul binecunoscutului spital privat. Tu, așa îs când se nasc, urâței ca niște izmățe. Haha

Marcel s-a uitat la el disperat. Ca niște izmene, ca niște mîțe, ce naiba de prieteni îmi făcusem?

 Când m-am apropiat și eu mai mult și-am văzut că mișcă din toate tentaculele, că i se văd mai bine unghiile decat ochii și că seamănă la cap cu-n pufulete strivit, mi-a cam pierit chefu, m-am uitat la Radu. I-am zis lu Marcel că dac-o iau și-o scap, asta mică se dezmembrează toată.

Klara n-a mai vorbit cu mine decat atunci când erau spectacole la teatrul maghiar și știa că am eu acolo pe cineva și-i pot face rost de gratuități. Sau măcar de un loc plătit. Atunci mă debloca pe rețele sociale.

Azi ne-am întalnit la luminație  și fetița, de vreo 18 ani se făcu mai frumoasă ca mă-sa cînd fu de 25 de ani și mă întreba cum arăta cand s-a născut. Numai marcel râde când îi spun că nu știau ai ei dacă să-i facă botez sau exorcizare mai întai dar Fata, Ramona, râde încît se scutură crucile de piatră.  

Deci am fost la luminație dar nu mai e ca altădată. Cunoscuții care nu te plac  se uită urît în loc să nu se uite deloc, cei care se plang de gunoi, îl aruncau peste un gard să nu-i vadă alții iar vip-urile cu BeanVe parcau haotic să-și ducă tușicile cat mai aproape de morminte, dade, dade… Și pe retetele sociale de măști urbane se plangeau că n-au loc de camionu administrației de la drumuri și prohoduri – să treacă ei cu bicicleta vezi Doamne. 

Totuși, să nu-mi pierd vreodată încrederea în toți oamenii câtă vreme mai am măcar un unchi în viață care mă iubește așa cum sunt: 

Cu-n sfert din familion în jur, întreb unde-i unchiul meu preferat, un Rică Venturiano de 74 de ani, veșnic tânăr la vorbă și singurul care trăgea pîrțuri în public, singurul care mă iubea, singurul care…

Mătușa dă din umeri.

–        A făcut AveCe. Un ochi e mai sus și celălalt a coborît langa nas. Nu mai face pișu drept, da-n rest e bine. A rămas cu vecina.

–        Atunci chiar că e bine, o asigur eu. (De cînd te-a cunoscut pe tine și-a dorit mereu  să ramana cu vecina) 

Mătușa pare încantată de situație. 

Cineva, ca să facă o glumă, a lăsat o mănușă umplută cu pietre pe partea alăturată a mormantului lu taică-meu. Nu știam de ce stă Kint așa cuminte. La un moment dat, se apropie de Darius, îl trage de haină:

–        Nenea colegu, crezi că chiar vrea să iasă cineva din pămant?

Darius, un amic (nu un coleg cum intuia Kint),  îi șoptește la ureche: cu rudele tale și cu mami aici? NUUU. Îți garantez că toți sunt extrem de mulțumiți. Hai să scoatem mănușa aia la care te tot uiți. 

Mă sună șeful – rezolv, mă sună bona, rezolvăm, mă sună banca, virez banii. 

Îmi sună viața în cap pentru că câțiva copii s-au luat la întrecere pe sub privirile dezaprobatoare ale preacucernicilor. Nu dărîmă flori, lumînări, nu rup, nu-l fugăresc pe popa  dar cei cu chip de ceară au rămas la fel ca-n anii trecuți. 

Mă sună pediatra lui Kint. Analizele nu au ieșit bine. Vrei să treci azi pe la clinică să discutăm meniuri și rețete? Mă liniștesc. E blîndă, cumpătată și sfaturile ei au logică și îmi fac bine.