Mami, așa-i că tu ești mai ciudată?

  • Mami, copilul se uită curios la mine – așa-I că tu ești maaaai… Lungește cuvintele, ca să-mi ghicească vreo tresărire pe chip. O mami mai Ciudată?

Îmi aranjez bretonul, astăzi de culoarea ciocolatei amărui. Am ciocolată amăruie și pe bluză, transpirația-mi curge pe spate și-mi lipește bretelele sutienului.

  • Poate că da, însă azi tu porți basma palestiniană-n cap.
  • Ești puternică, mama, completează el. M-a văzut aseară punând perdelele ude sus.
  • Mda, știu. Tu-ți știi poezia?
  • De ce ai vocea asta? De acum, întrebările mele primesc răspuns, alte întrebări.
  • Pentru că sunt mută. Am laringită acută cu disfonie și edem. Tu ești surd. Ai hipoacuzie bilaterală de la otită.  Și mergem la serbare. Și mă oblige  să vorbesc. În loc să stau cu capul sub brad să mă uit la globuri. Acum hai să ne prefacem că-s perfecta!

Pe scenă vânzoleală mare. La un moment data apare și Moș Crăciun, cîțiva copii și-o doamnă (amică cu Mosu) mai să fugă din sală. Copiii colindă. Mă uit la al meu, învelitoarea e ca la Kabul, îi acoperă fața. O fantomă mica, neastâmpărată. Îsi tot boldește un coleg, acela-I dă cu Steaua-n cap. Logic, nu? Mai tarziu mi-a spus că de-aia l-a îmboldit că nu cânta. Pe el nu-l deranja prosopul care-I acoperea fața ci cele 38 de grade cu care l-am urcat pe scenă și faptul că n-auzea cum sau dacă cântă ăilalți.

Lîngă microfon. Kint, zi poezia!

-N o stiu. (în microfon)

Liniștită dau din cap către doamna. Insistați.

Îi spune primele două cuvinte și fișierul cu poezia e încărcat. Totul iese bine. Ochii îi sunt roșii și e obosit. Mai ia o fetiță de mînă, fetița se retrage. Al meu e ciudat ca mine, n-are rușine,  are bun simț.  Se mai bate de cite un scaun.

Mă imaginez pe mine surdă și c-o burka în fața unei săli, pe o scenă.  Încerc să alerg. Moș Crăciun fuge să mă prindă.

Totul se termină cu bine.

Acasă mă  întreabă dacă putem să-l sunăm pe prietenul lui, ORList. Nu, nu putem, știi, are cancer.

  • Unde s-a dus bunica?
  • După moare cred. Te rog, nu mă face să vorbesc atît. Nu pot să strig, mi se blochează corzile vocale.
  • Bunica va muri înaintea mea??

Mă duc lîngă el și încep să strig, că altfel nu mă aude. Doar când va fi foarte batrana, urîtă și bolnavă.

Copilul plînge în hohote. A luat ieri Raspundel Istetel ediția pentru clasa a opta – și a început cu sfîrșitul vieții și a cărții cărților. Corpul Uman. Eu l-am comandat ca să învățăm împreună despre cum (nu) funcționăm. Intră buni.

  • Mama a zis că ai să mori. A zis că buni moare.
  • Ce-ai ziiiis? Buni e agitata și cu tot părul ridicat. Ține-n mâna 2 plase. Funcțională foc.
  • Și că ești urîtă.
  • Hai, urît din partea ta, strig eu și vocea mă lasă. Inventezi!
  • Am zis că te-ai dus după moare. În rest, nu știu ce-am mai spus pentru că orice zic, nu aude tot și orice aude, interpretează.

Cumva împac capra și varza cu desenele, că nu mai am energie.Decît pentru a fi extraordinar de frumos de ciudată!