Apr 22 2022
O “fotografie” cu Iisus și o poveste de Paște pentru copil

Am multe poze înrămate în casă. Cu mama și cu copilul meu. Cu bunica mea.
Câteodată iau fotografia în care Kint era mic mic și grăsuț și parcă nu semăna cu nimeni. Și m-a găsit cu lacrimile picurând pe poză. La fel îl iubeam, mic, gras, slab, înalt. De ce țin pozele? Pentru că mă conectează imediat cu persoana.
Țin și poze cu bunica. Cu bunicul. Cu cel mai bun prieten.
Și țin poze cu Iisus, numai că le numesc icoane. În camera mamei avem vreo 3 icoane minunate, deloc kitch, aranjate bine pe un perete aproape gol. Ne-am înțeles si cînd am aranjat apartamentul, și-a făcut fiecare camera cum a vrut. Nu le scot doar de Paște și de Crăciun icoanele, precum nici pozele nu le am doar atunci.
Am avut o icoană mai mică cu Iisus Pantocrator, am cumpărat=o chiar din Sinai, de la St. Ecaterina. Mă uitam adesea la ea cît e de perfectă . Chipul uman si chipul dumnezeiesc. A stat pe peretele din camera mea și a copilului, alături de fecioară tristă, Maria, de la Mănăstirea Nicula. Și totusi, personajele din icoane mă conectează cu planuri la care n-am cum să ajung decît dacă mor. Si nu am de gîmd să mor pînă nu-s destul de bătrînă, scorțoasă, cu artrite și eventuale cardiopatii de care acum nici nu mă caut.
Sau poate c-oi fi o bătrînă ca Aunty Acid care încarcă video uri cu yoga pe youtube și face sfoara. La 70 de ani aș face aici în Romania o grămadă de bani, numai de la vizitatorii care s-ar uita să-mi dea hate și să-mi spună cît de penibilă sunt la varsta mea.
Citeste tot ▶