Hapi Riverwoman

Termenul „pandemie” poate fi tare agasant.

Respectand pe cât posibil toate măsurile de siguranță, fiecare drum pe care-l fac, fiecare om pe care-l întalnesc, trezește adesea temere.

Mă tot gândesc că în tot răul, e si ceva bun. Incă nu știu ce, dar aflu eu până la urmă.

De la gară, artera esențială a orașului se întinde, usor fragmentată, până la drumul principal. Ca să ajung la hipermarketul de unde-mi fac principalele cumpărături, trec prin părculetul din centru, unde tronează celebra Catedrala Armenească. E aproape ora 18 si sunt foarte puțini oameni în urbe. Cel mai des, ii pot număra pe degetele de la o mână, în afară de luni si vineri, când vin sătenii la piață sau orășenii care s-au mutat de aici, să-și mai rezolve din hârțogărie.  

Aici, fiecare „cunoaste” pe fiecare. Nu îmi dau seama în câte cerculețe personale sunt împărțiți. Frica e ca un linghișpir vechi si faptul că vine iarna, si unii au realizat prea brusc că avem un oraș dărăburit, nu ne ajută.

Pe stradă, sunt tineri fără mască, braț la braț sau care se cotesc si glumesc destul de obscen pe seama fetelor ce-i însoțesc  si tineri cu măști, pe unii abia că-i remarci.

Seniorii au început si ei să poarte măștile din bumbăcel albastru. Urbea a intrat iar pe un scenariu incomod colorat si nervii sunt întinși precum elasticul din spatele urechilor. Un nene mai in vârstă mă salută si nu-l recunosc initial. Țanțoș, cu mâinile la spate  si cu părul în codiță, l-am mai văzut de câteva ori si mereu era așa – cu masca sub nas, ca un guleras pentru bărbie, cu mustățile intrându-i ușor înspre colturile buzelor lăsate-n jos.

Grăbesc pasul prin părculet, fac 17 minute dus până la magazin dar vin mai greoi cu 5-7 kilograme. Sindromul aprovizionării inutile l-am avut și înainte de pandemie. Mă duc după lapte, carne, legume si vin cu borcanul cu sfecla rosie, morcovi, 2-3 caiete, ciocolata si fructe si măcar un preparat semicongelat. De câteva zile folosesc taxiul numai dacă e musai. Ultima dată, șoferul m-a dat afară din mașină si mi-a adresat niște vorbe grosolane. Îi răspunsesem la intrebare: că sunt categoric de partea PNL. Mi-a fost ciudă c-apucasem să-i plătesc. Considerând că am lăsat atatia bani la taxi de când m-am mutat, nu m-am așteptat să se întample asta, aici toti se cunosc intre ei. Oamenii promit că rezolvă problema, acolo la ei, intre ei. Oamenii nu se țin de cuvânt căci aici nu sunt locuri de muncă plătite cum li s-ar potrivi unora si oricine vrea să vină, e bine primit. Un client in plus sau in minus, ei si? Si mascarada continuă așa pentru că toți tac.

Demnitatea e totuna cu pasivitatea si dacă te bați de ceva jignitor, nu treci mai departe de: lasă, așa e el, nu-l băga în seamă. Cum lumea mea e mică și cozy, scot imediat tot ce vine spre mine ca interferență.

Intru-n hipermarket si întind palma, cu artera radială spre scanner. Ar trebui să-mi dea 36 cu 6 in zilele astea. Da-mi dă mereu 36 cu 2. E bine si așa, am mai fost si-n locații în care eram deja  o relicvă degerată. Pe alături trece un tânăr mai înăltuț, cu-n costum de blugi, probabil neprobat înainte. Mă fixează iscoditor cu privirea, initial acea privire lipsită de sens de care te lovesti aici, apoi ochii i se ingustează, sprancenele se apropie si probabil gura se strange sub mască. Furie. Nu-l cunosc. Îmi place să citesc chipuri de când cu masca asta. Cu colțul ochiului, percep că întoarce capul după mine ca să se asigure cumva, în pompoasa inflamare, că l-am observat. Eventual să mă uit si eu si să decojesc ochii cu superioritate. Dar nu mai fac demult jocuri de-astea cu oamenii. Probabil e legat de vot. Eh, fiecare cu treaba lui, eu deja sunt la casa, îmi trasez singură produsele, apoi reiau traseul si deja se lasă seara.

Trec pe langa spital si troita la care se aseaza, de cateva ori pe an vreo 3-4 manifestanți anti avort. Plictisiti, si-au sprijinit plăcuțele de lanțul în zig zag, cu piloni metalici de pe vremea lui Ceausescu, gard care desparte trotuarul de artera principala. E una dintre puținele strazi centrale pe care nu găsesti masini parcate cu botu până-n zidul clădirilor. Nu mă abordează nimeni, așa că-mi las ochii-n jos, sunt zone în care trebuie să mai feresc crăpăturile sau spărturile mici de drum, umplute cu noroi si mizerii mici aruncate (scăpate) ca o hartă a nepăsării. Altfel, mă împiedic. Plăsoiul, rucsacul si sinusurile in vreme de octombrie, nu-mi oferă un echilibru tare bun.

Întâlnesc un singur cunoscut, ne salutăm si-ntre pașii neopriți mă întreabă dacă plâng. Nu, zic, sunt alergică. Eu cumpăr jumate stocul de servetele in lunile astea. Nu știu ce mai apare după ambrozie, ochii-mi sunt mai mereu în lacrimi. Nasul îmi curge în spațiul deschis sau la schimbări de temperatura (afara, in incintă), într-un buzunar stă masca, in altele 3 batiste.

La trecerea de pietoni astept. Nu e semafor, e doar o domnisoara care a iesit să-si cumpere ceva de la chioșc și a parcat acolo. Urmează o intersecție. Șoferii disperati din spate claxonează, lovesc in volan, probabil înjură, dacă ar putea, ar toca-o pe duduie din priviri. E ocazia lor să amintească c-aici nu se greșește și că femeile-s niște accidente la volan.  Aha, de-aia nu sunt oameni pe-afară, că-s toti în mașini. E interesant fenomenul în orașul pe care-l @faci de la un capăt în altul, lejer 25 de minute. Prin centru nu ai ce traversa dintr-o parte in alta mai mult de 7 minute.