Îmi amintesc cu drag de Gherla. Pelerinajele la Nicula, pe 15 august!

Cât de mândră eram și cu câtă emoție așteptam să vină zecile de autocare și trenuri ca să văd “băietii frumoși și sfioși” de la sat. Eu “eram de la oraș” și mă credeam frumoasă iar dacă crezi că ești frumoasă și ești bine tu cu tine, se creează un val spre ceilalți. Era perioada în care eu și colegele începeam și pricepeam ce e cu flirtatul. Se umpleau zonele verzi de puzderie de oameni interesanți. Nu mă deranjau dinții strâmbi, unghiile roase, picioarele lungi si subțiri, freza alandala, mersul meu săltat, nasul. Culmea, chiar mă plăceau băieții!

Veneau cu prapori mari pe care-i lăsau jos în iarbă să-și întindă picioarele obosite și despachetau pâinea cu caș, salam, ceapa verde, slană și roșii. Veneau cu părinți în vârstă, cu veri si verisoare, cu copii mici, cu prieteni, cu vecini. Mi se părea cel mai normal și mai frumos timp din an. Mă îmbrăcam cu ce-aveam mai interesant (nu neapărat cu stil, cum încercăm azi), mă machiam ca disperată și porneam cu fetele prin oraș. Nu-mi amintesc de oameni beți, de tineri care înjurau sau de străini care să se ia de noi. Poate de-aceea ne simțeam tare flatate că @băieții de la sat ne priveau îndelung. Când vedeam un băiat care plăcea vreuneia, ne opream fără motiv să trăncănim pe lângă gărdulețul viu și trăgeam cu ochiul și chicoteam amuzate, să ne vadă, să ghicim dacă se uită și el la noi și dacă da, la care?

Cei veniți de departe cântau ca vrăjiți, obosiți, ritualic, cu-n dramatism aparte. O fi fost din durerea lor dar pe-atunci eu nu știam nimic despre durere. Bunicile și bunicii nu păreau atât de bătrâni în straiele de sărbătoare. Se simțea un fluid puternic, o legătură trainică, o atracție între oamenii de orice rit. Îmi era orașul ca o Mecca, pentru că-n deal, o Icoană, un simbol, o minune ne transforma pe toți măcar două zile pe an. Nu era vreunul interesat să-i convingă pe alții de existența unui Atotputernic, a Maicii fără prihană, a vindecărilor reale ori ba, nu umbla nimeni cu camera după fundul bieților țărani care înconjurau plângând, în genunchi, biserica mică de la Nicula pe 14 august.

Toți credeau că Minunea e Icoana, nu ceea ce trăiam fiecare din cauza Ei. Și dacă veneau de la București sau 200 km pe jos de prin vreun sat fără nume și dacă eram aici, la poalele dealului, îmi amintesc că nu ne disprețuiam pe atunci. Să fii țăran ori orășean era o completare, o asimilare, o provocare să înțelegi contrastul.

Trăiam și simțeam fiecare clipă așa cum povestește Arsenie Papacioc despre credință. Nu stăteam noi tinerii să ne rugăm dar intram în roiul evlaviei. Eram pătrunși de vervă și de bucurie, nerăbdători la slujbele lungi dar uimiți de miile de lumânări și de glasurile sufletelor care cântau. Cinsteam cu adevărat Mânăstirea și tot ce ascundea ea, cinsteam oamenii care au depus așa efort ca să vină acolo, îi priveam rugându-se, căzuți în genunchi te miri pe unde prin curtea manastirii și unii plangeau. Nu râdeam de ei. Nu striveam corola nimănui, nu percepeam nevoia asta! Nu-i vedeam a doua zi la televizor batjocoriți subtil (ori ba) de către vreo doamnă cu push up, sacou galben și cu față prelucrată de-un stilist. Nu ne păsa ca “s-au îmbulzit sa atinga preotul” dar știam că cei mai mulți s-au rugat și au mai prins putere poate, pentru un an, până data viitoare.

În bunătatea inimii și-n inocența noastră și-n știința puțină pe care-o aveam, acolo era Biserica. Și cred că de asta ne asculta Dumnezeu rugăciunile. Pentru că L-am fi obligat oricum să existe, coborând cerul în mijlocul nostru,noi, niște  gloate de necunoscuți care plecau din micul oraș de pe Someș.

Nu știu dacă ne iubeam unul pe altul dar sigur ne respectam, era Crăciunul la un loc cu Paștele și le trăiam de aici, din orașul plin de verdeață și pelerini care zâmbeau și-și odihneau inimile-n mers. Până sus la Nicula.
– Ai fost la Nicula???

Asta era întrebarea din 15, 16, 17 august, cu orișice cunoscut te întâlneai.

– Am fost!…

Unii se lăudau c-au putut trece cu mașina de primul filtru și n-au mers mult pe jos. Alții mergeau cu bicicleta. Am mers și eu într-un an, cu bicicleta și cu fustă lungă, era să-mi rup capul când am coborât dar hei, exista Minunea! Mă rugam pentru tot felul de prostii și-mi era foarte frică pe-atunci de un Dumnezeu pe care nu-L cunoșteam. Dar nu mă temeam deloc de Maica Domnului. Ea era bună și sigur îndeplinea toate dorințele că de-aia veneau aici oamenii din toată țara. În 14-15, Ea stătea acolo, la Nicula, cobora cumva prin Icoană. Și mă rugam așa, ani la rând:

să-i placă lu Nelu de mine și să se facă bine bunu.
Să mă caute băiatul ăla cu care am dansat la nuntă la Cluj (m-a căutat un prieten de-a lui să-mi spună că el e în spital, de-aia tace ca mortu, da nu e mort deci va veni când își revine) A trecut anul și ăla își revenise dar eu crescusem și mă rugam deja să mă împac cu George. Mă coagulam sigur dacă nu rămâneam cu George, Doamne, te roooooog!!! Apoi mă căutau doi, eu mă pupasem cu trei, ce mai, mi se împlineau dorințele ca în Las Vegas, ani la rând.

…… Nu prea mai am timp să scriu pe blog deși îmi place mult și mereu las deoparte alt proiect sau lucru și-mi pierd ore ărețioase de somn. Dar ce s-a întamplat cu noi? Am devenit eu rea și toți ceilalți au rămas buni?

 

Dacă nu, de ce am ajuns să ne urâm pentru o opinie, să ne bănuim pentru o întrebare, să ne hărțuim pentru o greșeală și să-i vedem defecți pe cei care mai îngenunchează și plâng pe unde apucă? Acum vorbesc de orașul meu natal nu despre starea națiunii.

 

De ce nu s-a înțeles că umorul meu nu e batjocură și că vreau înapoi zonele verzi curățate frumos, nu săpate și cu iarba smulsă sau cu buruieni și șobolani?

 

Dacă mânăstirea și icoana au rămas aceleași de ce nu ne mai îndeplinește nimeni dorințele? De ce nu mai putem curăța nimic în noi și apoi să continuăm să facem drum frumos și pentru alții? De ce îmi doresc să mănânce și fiul meu turtă dulce înșirată pe ață în drum spre Nicula, fără să apar a doua zi în filmulețe cu ironii disonante? Și dacă nu mai ajungem la Nicula, de ce nu mai putem să simțim la fel și să ne împlinim măcar jumătate din dorințele care-s legate de oraș, de ce, dacă trăim împreună aici și acum?