E a doua zi, eu nu pot sa ma joc cu piciul meu pentru că în inima mea e un tsunami
Înaite de a merge la prima probațiune, am citit lucruri interesante. Ba chiar cool.
Unele m-au șocat: de exemplu, cum se poate ca un consilier de probatiune să aibă… un salariu cât al meu? Citisem despre lipsurile din sistem, stiam despre (credeam că stiu) ce se întampla la probațiune, începusem să accept că oricând mă pot trezi cu cineva la ușă, un domn sau o doamnă care dorește să mi se plimbe prin casă, am cafea, nu e problemă.
Eram ABSOLUT convinsă că sistemul de probațiune, vine în ajutorul meu după tot calvarul prin care am trecut: nu am lovit pe nimeni, nu a existat o zi de îngrijiri medicale sau prezentarea la specialist, dar am agresat verbal si am apucat de guler o avocată. Totul a fost filmat. Aceasta este Crima mea. Ultraj judiciar se numește. S-aîntamplat să-mi ies din minti după ce am fost arătata cu degetul si numită într-o sedinta solemna – procesul fostului partener- si am perceput totul ca fiind o atitudine provocatoare. Am gresit. Dar…
Cu coada între picioare, mai dau un search si găsesc un titlu pompos: serviciul de probațiune, șansa condamnatilor de a nu ajunge în arest. Apoi, alta poveste, insa niciuna de la o persoană care redă efectiv trăirile de acolo. Colac peste colivă, într-o zi mă întașnesc cu o cunoștință care-mi spune râzând de penibilul situației. Acum înțeleg de ce. Nu e intimitate. Îl auzi pe celălalt ce spune, te aude el pe tine, îți sunt puse diverse întrebări, pe care probabil n-ai vrea să le audă și cei de la masa vecină.
– Fac asta ca să te umilească? Întreb uimită
– Chiar nu știu.
– Am citit că nu au sediu, spatii, dar hei, cine are? Si dacă nu au de ce nu fac grevă, serios, credeam că acolo te ajută, nu doar te monitorizează. E ca și cum aș fi… la vorbitor?
Râde. Da. În termenii pe care-i folosesti tu si cum te raportezi tu la lume, așa va fi. Ca si cum ai merge la vorbitor.
…………………………….
Merg cu trenul de la Gherla la Cluj. O oră și jumătate. Copilul meu e cu mâna în ghips si eu am concediu. Le promit că vin repede, T este un scai acum, brusturelul meu pentru care mai sunt în viață. În fond, uite, scrie aici că va dura cam o oră și jumătate.
La ora 11 ajung la sectia penitenciarului pentru femei, la Cluj – pe acolo e intrarea. Nostim, asa-i? Apucasem să-mi umpăr o cafea de peste drum. E 11 fara 10 si sun la poarta visinie. Nu știu să vă spun dacă simțeam ceva. Mă pregătisem cum am crezut eu. Un domn îmi deschide, pe chipul lui e o mască socială de om neînduplecat și serios. Dar n-am ce face, trebuie să mă cer la toaletă. Peste drum îmi zice, si-mi arata vizavi barul din care-am cumpărat cafea.
Mă mir pentru că citisem un articol în pressone. La toalete ati fost, să vedeți cum arată? întreaba un consilier de probațiune. Înțeleg că toaletele nu sunt și pentru condamnați.
Revin și recunosc holul din pozele de pe internet. Alături de mine, pe o băncuță, un tinerel c-o gagicuță, par că sunt și ei prima dată acolo. Pe usa din fața mea scrie: consilieri de probațiune, nume, acte cu care trebuie să te prezinți. Un indicator și-o sonerie. Sunati aici. E ora 11, doamnele intră, ies, la 11 si 5 sun, neștiind dacă se procedează fix așa și nu care cumva s-o dau în bară din prima- era să zic. Dintr-a zecea oară.
Consiliera mea e o doamnă tânără, probabil mult mai tânără decat mine. Mă cheamă undeva în fundul coridorului. Eu scot o mapă, întreb dacă am voie să răspund la telefon, se face primul contact si probabil primele impresii. Întalnirea a durat 3 ore si jumătate și NU s-a finalizat din cate am înteles, cred că până la urmă femeii i-a fost milă si mi-a dat un formular de completat acasă. Să-l aduc pe data viitoare. Am cerut eu o pauza, am fost întrebata daca vreau pauza, da, m-am dus și am fumat o țigară, vă spun eu, dacă nu m-a ucis ziua aia si n-am picat acolo pe scări, am de gand să fumez cu rotocoale anul ăsta. Și cu 20 de lei pe pachet.
– 20 decembrie, e ok asa? (am sugerat eu o vineri gandindu-ma ca-mi va fi mai usor, o sa aflu in aceeasi zi ca am gresit)
Cred c-am fost informată gresit, am înteles eu greșit: întalnirile se vor rări, nu mi se va spune că trebuie să semnez condica acolo mult mai des, să particip la un program de reeducare (??) pe langa munca în folosul comunitatii. Cu care n-am absolut nicio problemă, căci o fac de cand m-am mutat în oras. Totuși, aici e o rușine să strangi gunoaiele de pe jos, nu e o rusine să le arunci!
– Vă rog, nu se poate la anul? Sunt… obosită. La începutul lunii decebrie îi scot ghipsul băietelului. As vrea… E Crăciunul curând.
– Îmi pare rău dar nu se poate.
……………………………………………………………………………………
Consiliera care se ocupă de cazul meu e drăguță. Chiar foarte frumușică. Poate că are 30 de ani, poate 27. Îmi pare genul de persoană care intră într-un sistem care-ți impune niște standarde clare și pe care, tu te simți nu obligat – ci dator- să le urmezi. Asta simt și eu la job. Începe să-mi expună motivele pentru care sunt acolo, urmează povești lungi, mai mult vorbesc eu. De fapt, vorbesc până mă simt zdrobită și de două ori percep niște bătăi anormale ale inimii care-mi taie răsuflarea. Nu spun, tușesc si mă scuz, respir. Consiliera care se ocupă de cazul meu nu îmi dă impresia nici că vrea să mă ajute, nici că ar intenționa să-mi facă viata grea. De fapt, femeia își face treaba. Dacă doriți puteti să vă plângeți la șeful, în scris…
Pot să cer alt consilier (nu stiu dacă pot să-l si obțin, oricum, nu e cazul să mă mai plang de ceva)
Pot să… vin mai des. De la un moment dat, poate din cauza oboselii sau a rememorării vieții mele din ultimii 4 ani, vigilența îmi scade. Am povestit și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Nu m-am întrebat nicioclipă: oare crede că un om poate juca teatru, chiar si după ce a citit tot ce am declarat? Mă uit în jos la rucsacul meu maro. E pus langa scaun, pe podea. Între mine si următoarea masă e un cuier vechi, o cutie de carton improvizata pentru gunoi, parcă e si un stativ din oțel, aluminiu sau ce-o fi. Cu câteva dosare sau hartii si alte lucruri, majoritatea cred, inutile. Fiecare birou e vechi, nu există intimitate, totuși, mă gândesc că am avut noroc că m-a chemat în colțul ăla. Nu-mi place să mă vadă toți străinii cumîmi dau sufletul din mine.
O las pe ea să își continue informările și poate, Poate din cauza durerii psihice, a torturii interioare pe care-o resimt nu de ieri ci de 3 ani jumate… înțeleg următoarele:
– dacă nu-i plătesc părții vătămate banii, 5000 euro… ei fac un raport și mă pot trimite la închisoare. Sunt în transă. Poftim? Salariul meu este de 2000 de lei cu tot cu bonuri. Îmi întrețin familia singură, de trei ani jumate.
Pai ar fi cazul să încep să plătesc, să calculez eu ce parte din salariu… că altfel ei pot considera că sunt de rea credință și sunt obligati legal să înainteze catre instanță aceste… efecte. Si că nu ei m-ar trimite în regim de detentie ci poate, instanța…
Nu am ceas. Mi s-au stricat. Amandoua. Îmi e jenă să scot telefonul. Mama a sunat de două ori. Să mă întrebe ceva de mâna lui Tudor. Tot ce gândesc la auzul acelor vorbe e că, acum eu ar trebui să fiu acasă cu copilul meu, în orasul mic, urât, murdar si fără creșă. Acolo unde sper că voi face o diferență într-o zi. Deja am făcut-o…
Reusesc să vorbesc. Mai spuno dată suma de care dispun. Mai spun o dată că nu am luat nimic de la nimeni, că așa, aș avea banii și i-as da, as vinde orice dacă atat de mare a fost prejudiciul. Îi spun că probabil acela este un salariu de subsecretar de stat în MAE – aceasta este scara ierarhica pe care-a urcat în timpul procesului- dar că eu nu am cum să-mi calculez singură ce mi-ar rămâne din salariul ăsta. Știu că nu numai că nu mi-ar rămâne dar că mă împrumut lunar. Că am rata la CEC încă 2 ani. De cand eram cu El. Omul pentru care am făcut ce-am putut, să-l ajut să răzbeasca aici. Că nu, nu mai am nici un alt venit. Totusi, speriata, spun că voi încerca sa fac asta din ianuarie.
Femeia mă incurajează să fac tot ce pot…
Mă uit la bolțari. Oricum, probabil voi fi penalizata pe 20 decembrie pentru ce-am scris sau poate doar voi fi tratata altfel. Tot ce relatez aici este ceea ce am trăit si am simtit eu.
As vrea să-i spun că nu îmi cad banii din cer si că nu mă voi apuca de videochat.
As vrea să-i spun că-mi iubesc locul de muncă dar ăstia-s banii si din ei plătesc: pe cineva care mă mai ajută cu băietelul pentru că noi nu avem creșă-n oraș.
As vrea să-i spun că nu pot jefui o bancă și că-s prea sensibilă să m-apuc să fac ceva ilicit.
Dar. Zic că nu-mi pot lua alt serviciu pe langa ce-mi vor da ei neremunerat pentru că copilul meu de 2 ani si 6 luni are nevoie de mama. Că nu pot ființa fără el. Că ceea ce mi se întamplă acum si de acu 3 ani jumate mă decerebrează efectiv și atunci când suntem împreună. Durează puțin dar tot corpul înțepeneste. Fac lego automat. Mozaic în culori. Masinutele care merg pe traseul loc. Colorăm floricica. Repetăm cuvinte-n germana. As vrea să-i spun că nimeni nu-mi va putea lua vreodata tortura si presiunea pusă asupra mea de Justiția PSD în acesti ani. Zi de zi. Plic după plic. Citatie după citatie. – îmi pare rău dar nu voi crede că nu a existat și-un linșaj politic, am dovezi dar mi s-a interzis în civil să mai scriu despre asta-
Revenind la bani, îi spun că mă aștept să fiu executată. Da, dar ar crește mult costurile. O întreb care-i varianta, și dacă ar crește cu 100%. Eu așa stiu că e legal: am salariu, mi se face proprire. Așa încât să (nu) pot să trăiesc decent. Nu că mă închideți…
Nu noi, noi doar trimitem memoriu… instanta… dacă se considerăcă nu ati vrut să plătiti…
Nu am vrut?? Vreau să-i spun că uleiul de cod e 70 de lei. Că rata e 300 si cealaltă, la ING e 160, pana acopăr împrumutul de 3000 de lei. Vreau să-i spun că nu se mai dau bani, lucru valabil în absolut toate spitalele în care doamne fereste, ajungi. Vreau să-i spun că apa e 76, curentul cam 39-55, gazul peste 100, abonamentul de telefon al meu si al mamei 100 de lei. Alimentele. Apropo, nu v-a crescut nimeni niciodata salariile. Nu trebuie să vă uitati la știri ci în portmoneu după ce ieșiti de la kaufland. Dacă vi s-a dat ceva pe hârtie vi se ia înapoi la fiecare factură, cartof si cutie de tampoane. La fiecare bilet de bus, la benzină, la taxe. Nu vă mai stresați cu cine și cum v-a crescut pensiile ori salariile. E utopie. Dar să nu divaghez preamult. Țigările, ah da, o să le las. Jocurile educative si cărtile copilului? Centrala stricată? Drumurile la Cluj? Zile libere sau medical în care pierd bonuri, implicit bani din salariu? Ăăăă, ce se mai strică-n casă, bunurile de uz personal, pampersurile? Taxiurile pentru că nu conduc si de doua ori pe saptamana fac aprovizionarea din kaufland si nu mai pot căra atatea kilograme în 5 plase? Nu, nu există nici un bus în oraș, e plin de masini vechi, soferi nervoși, oameni fericiti pe facebook si aproape invizibili pe stradă. A, cei 2000 pentru scoala de soferi, examenul pe care era să-l dau înainte de-a-mi iesi cazierul? Gaura pe care o am deja-n buget? Ă… realizez că am trecut cu mult peste limita pe care ar trebui s-o calculez eu din 2000 de lei și că un om m-a ajutat până acum. Realizez că banii pusi deoparte pentru Tudor nu mai există. Așa m-am descurcat până acum.
Iar acum mi se spune că pot fi închisă dacă nu plătesc pană… anul viitor.
Poate fi considerat că e cu rea credință. Asa e Legea. Asa e mersul. Probatiunea doar înaintează aceste informații
spre instanță iar acolo se judecă corect. Mă gândesc cum ar fi daca m-ar lua pe sus domnul de la poartă. Să mă închidă cu vreo 3 băbuțe care-au vândut ceapă. Oare mai sunt în închisoare oameni care-au înjurat și-au prins de fular pe cineva într-un acces de furie, după ce au fost provocați? (repet, există caseta, nu am lovit pe nimeni).
Femeia nu îmi spune toate astea ca să mă sperie. Ea își face munca. Ca la carte. Nu cred că ai de ce să individualizezi, să personalizezi când esti acolo. Infractori condamnati… toți la fel. Totuși, o întreb dacă în Romania mai există un caz asemanator.
Se uită-n hartii. Nu spune nimic.
……………………………………..
Credeam că serviciul de probațiune mă va ajuta să… mă reintegrez. Pozitiv. Să vorbesc. Să-mi depășesc suferința. Nu am mai simțit umilință, eu umblu cu punga si manusile sterile la mine, copilul meu avea un an cand ne-am mutat la Gherla, era tentat să ia tot ce e colorat de pe jos. Asa ca acum, jocul preferat afară e… să arunce mizerii la coș. Și-l feresc de asta, o fac eu cat de des pot. Dar repet: aici e rusine să strangi, nu să arunci gunoaie în plină strada. Să te vadă lumea că strangi după alții.
În schimb aflu că de fapt voi fi prezentă mai des la Cluj. Că voi urma si un program absolut obligatoriu… pe care-l vor decide ei. Da, la Cluj. Da, as putea merge si la un consilier psihologic dar asta ar insemna mai multe drumuri… Întreb cum e cu serviciul și daca se face dupa masa. Nu, ei lucreaza pana la 16… De fapt intru-n starea de teroare, de senzatie iminenta de moarte când aflu că nu numai că voi lipsi de langa copil (nu m-a întrebat nimeni cu cine îl las și sincer as prefera să îmi puneti o bratara la picior si să nu mai ies un an din casă dar să fiu cu EL) dar voi lua libere peste libere, bani mai putini, copilul, Tudor al meu cu mânuta ruptă și eu stau aici de… vă las să completati formularul ăsta acasă.
……………………….
Vă vom face vizite. Ok, n-am nicio problemă dar le spun că pana la 16 eu lucrez.
Daca nu gasim pe nimeni acasa va anuntam si… Dar v-am spus care mi-e programul, puteti veni când doriti.
Vă putem face vizite si la locul de muncă… Grozav. Stiu pe cineva care-o să se bucure.
O să verificăm daca prestati munca în folosul comunitatii, aici îmi tresaltă iute inima înghețată și sunt gata gata să scot schițele scrise-n 20 de minute c-o seara inainte: hei, pot să-i învăt germana pe copiii de la grupa mare, de la cămin, pana la un nivel care să se prezinte, să recunoască… știti căminul ține de primă…
Mi se taie repede macaroana. Noi nu stim ce munca veti presta, ei decid, poate au nevoie-n altă parte. Substratul îl simt așa: dacă te trimit la măturat, te duci, altfel desigur că vom interveni și…
Și noi suntem cei care stau între tine și gratii. Nimic personal.
Nu-mi vine să cred. Poate părinții nici nu m-ar dori – să îi invat pe pici putina germana dar eu aș face-o cu drag. Sunt oameni care mă cunosc…
……………………………………………………
După pauză, scot, aproape mandră, cartea mea. Va sti poate mai multe despre mine. Zambesc si i-o ofer.
Nu o poate lua. Poate fi considerata mită… Nimic personal. Ok, aici am mai simtit un junghi. Stiti, e scrisă de mine. Poate vă puteti da seama ce sau cum gandesc?
Nope.
……………….
Ies după trei ore jumate. Începe să ploaie mocănește. Oricum, sunt absolut înghețată. Am un palton gros dar eu sunt înghețată și capul, ceafa, îmi explodează de durere. Scot apa si beau. Durerea de ceafă devine si mai puternică.
Ajung seara tarziu acasă și Tudor e vizibil supărat. Du-te mama la servicu! Mama, nu te duce… Fac tot ce pot să nu se vadă cât de devastata sunt. Știu că o chinui pe mama. Stiu că nu mă pot conecta cu Tudor. Mai stiu că sunt norocoasă că am un copilas sănătos dar dacă eu nu voi mai suporta tortura psihologică la care sunt supusă? Mai am un proces. Tot cu ea. L-a castigat deja în fond. Mi-au încălcat toate drepturile: nu ai voie să scrii. Oamenii ajung lângă Dăncilă după ce scriu eu, justiția e tot plictisită și încărcată, victimele colaterale-s… inevitabile. Avocatii se bat pe holurile Palatului dar nu-i nimic. Capul îmi explodează și stand în baie, mă rog, mă rog, mă rog. Beau cafea noaptea, mă gândesc că poate tensiunea e foarte mică.
Stiu că am nevoie de cineva care să mă ajute Mi-e deja jenă de avocatul meu: a făcut prea mult, pe bani prea puțini. Da, mai există avocati buni care merg pro bono pentru ceva în care cred.
Am nevoie de un psiholog BUN, măcar pentru 3-4 sedinte dar nu îmi permit si nu am nici timp. As vrea să stiu daca inima mea va rezista. As vrea să fac ceva ca-n viitor, tortura emoționala ( ma pot explune la orice fel de teste) să fie recunoscută ca fiind adesea, mult mai dureroasă ca cea fizică.
Am nevoie de un RMN să știu ce e cu spatele meu dar mi-e frică să aflu. Și NU am timp. Trebuie să merg la probatiune. Nu am timp înseamnă, cel mai mult că nu vreau să stau departe de copil mai mult de 8 ore. Mama nu are voie să ridice. Mama nu poate alerga după el. Nu poate iesi singură, de mana cu el.
Am nevoie de un fotograf. O să credeti că n-ati citit bine. Vreau o formă personala de protest. Vreau să atrag atentia, așa cum văd că se face astăzi. Deja mi-am asumat ceea ce sunt ca om. Imperfectă. Copilul meu va sti totul despre mine. Va sti de ce suferă eventual la gradi si la școala. Pentru asta mi-as face timp să merg la Cluj dar sedintele ar trebui să fie… să mai spun că nu am bani? În schimb, aș ceda drepturile de autor. Poate că ar merita.
Mai vreau să scriu vreo 12 scrisori. Cu documente, date, fapte. Peste tot. La București. La Cluj, la procuratură, la dracu-n praznic. Vreau să înteleg dacă cei de la Justiție vor să mă ucidă lent. Că nu mai pot.
NU MAI SUPORT! Vreau să fiu Prezentă când mă joc cu copilul meu! Nu mai suport intimidarea si presiunea la care sunt supusă. Vreau să știu dacă statul român îmi dă dreptul la viață. Pentru că simt că mi-e în pericol si vreau să-mi cresc copilul!
