Pandemia de Covid in luna octombrie și orașul trist

Termenul „pandemie” poate fi tare agasant.

Respectand pe cât posibil toate măsurile de siguranță, fiecare drum pe care-l fac, fiecare om pe care-l întalnesc, trezește adesea temere.

Mă tot gândesc că în tot răul, e si ceva bun. Incă nu știu ce, dar aflu eu până la urmă.

De la gară, artera esențială a orașului se întinde, usor fragmentată, până la drumul principal. Ca să ajung la hipermarketul de unde-mi fac principalele cumpărături, trec prin părculetul din centru, unde tronează celebra Catedrala Armenească. E aproape ora 18 si sunt foarte puțini oameni în urbe. Cel mai des, ii pot număra pe degetele de la o mână, în afară de luni si vineri, când vin sătenii la piață sau orășenii care s-au mutat de aici, să-și mai rezolve din hârțogărie.  

Aici, fiecare „cunoaste” pe fiecare. Nu îmi dau seama în câte cerculețe personale sunt împărțiți. Frica e ca un linghișpir vechi si faptul că vine iarna, si unii au realizat prea brusc că avem un oraș dărăburit, nu ne ajută.

Pe stradă, sunt tineri fără mască, braț la braț sau care se cotesc si glumesc destul de obscen pe seama fetelor ce-i însoțesc  si tineri cu măști, pe unii abia că-i remarci.

Seniorii au început si ei să poarte măștile din bumbăcel albastru. Urbea a intrat iar pe un scenariu incomod colorat si nervii sunt întinși precum elasticul din spatele urechilor. Un nene mai in vârstă mă salută si nu-l recunosc initial. Țanțoș, cu mâinile la spate  si cu părul în codiță, l-am mai văzut de câteva ori si mereu era așa – cu masca sub nas, ca un guleras pentru bărbie, cu mustățile intrându-i ușor înspre colturile buzelor lăsate-n jos.

Grăbesc pasul prin părculet, fac 17 minute dus până la magazin dar vin mai greoi cu 5-7 kilograme. Sindromul aprovizionării inutile l-am avut și înainte de pandemie. Mă duc după lapte, carne, legume si vin cu borcanul cu sfecla rosie, morcovi, 2-3 caiete, ciocolata si fructe si măcar un preparat semicongelat. De câteva zile folosesc taxiul numai dacă e musai. Ultima dată, șoferul m-a dat afară din mașină si mi-a adresat niște vorbe grosolane. Îi răspunsesem la intrebare: că sunt categoric de partea PNL. Mi-a fost ciudă c-apucasem să-i plătesc. Considerând că am lăsat atatia bani la taxi de când m-am mutat, nu m-am așteptat să se întample asta, aici toti se cunosc intre ei. Oamenii promit că rezolvă problema, acolo la ei, intre ei. Oamenii nu se țin de cuvânt căci aici nu sunt locuri de muncă plătite cum li s-ar potrivi unora si oricine vrea să vină, e bine primit. Un client in plus sau in minus, ei si? Si mascarada continuă așa pentru că toți tac.

Demnitatea e totuna cu pasivitatea si dacă te bați de ceva jignitor, nu treci mai departe de: lasă, așa e el, nu-l băga în seamă. Cum lumea mea e mică și cozy, scot imediat tot ce vine spre mine ca interferență.

Intru-n hipermarket si întind palma, cu artera radială spre scanner. Ar trebui să-mi dea 36 cu 6 in zilele astea. Da-mi dă mereu 36 cu 2. E bine si așa, am mai fost si-n locații în care eram deja  o relicvă degerată. Pe alături trece un tânăr mai înăltuț, cu-n costum de blugi, probabil neprobat înainte. Mă fixează iscoditor cu privirea, initial acea privire lipsită de sens de care te lovesti aici, apoi ochii i se ingustează, sprancenele se apropie si probabil gura se strange sub mască. Furie. Nu-l cunosc. Îmi place să citesc chipuri de când cu masca asta. Cu colțul ochiului, percep că întoarce capul după mine ca să se asigure cumva, în pompoasa inflamare, că l-am observat. Eventual să mă uit si eu si să decojesc ochii cu superioritate. Dar nu mai fac demult jocuri de-astea cu oamenii. Probabil e legat de vot. Eh, fiecare cu treaba lui, eu deja sunt la casa, îmi trasez singură produsele, apoi reiau traseul si deja se lasă seara.

Trec pe langa spital si troita la care se aseaza, de cateva ori pe an vreo 3-4 manifestanți anti avort. Plictisiti, si-au sprijinit plăcuțele de lanțul în zig zag, cu piloni metalici de pe vremea lui Ceausescu, gard care desparte trotuarul de artera principala. E una dintre puținele strazi centrale pe care nu găsesti masini parcate cu botu până-n zidul clădirilor. Nu mă abordează nimeni, așa că-mi las ochii-n jos, sunt zone în care trebuie să mai feresc crăpăturile sau spărturile mici de drum, umplute cu noroi si mizerii mici aruncate (scăpate) ca o hartă a nepăsării. Altfel, mă împiedic. Plăsoiul, rucsacul si sinusurile in vreme de octombrie, nu-mi oferă un echilibru tare bun.

Întâlnesc un singur cunoscut, ne salutăm si-ntre pașii neopriți mă întreabă dacă plâng. Nu, zic, sunt alergică. Eu cumpăr jumate stocul de servetele in lunile astea. Nu știu ce mai apare după ambrozie, ochii-mi sunt mai mereu în lacrimi. Nasul îmi curge în spațiul deschis sau la schimbări de temperatura (afara, in incintă), într-un buzunar stă masca, in altele 3 batiste.

La trecerea de pietoni astept. Nu e semafor, e doar o domnisoara care a iesit să-si cumpere ceva de la chioșc și a parcat acolo. Urmează o intersecție. Șoferii disperati din spate claxonează, lovesc in volan, probabil înjură, dacă ar putea, ar toca-o pe duduie din priviri. E ocazia lor să amintească c-aici nu se greșește și că femeile-s niște accidente la volan.  Aha, de-aia nu sunt oameni pe-afară, că-s toti în mașini. E interesant fenomenul în orașul pe care-l @faci de la un capăt în altul, lejer 25 de minute. Prin centru nu ai ce traversa dintr-o parte in alta mai mult de 7 minute.

De fapt, la orele de vârf,  in oraș se parcheaza ori se staționează pe toate trecerile de pietoni, fără probleme. Am observat că femeile nu prea îndrăznesc, bărbații da. Mari, mici, părinți copii si bătrâni, ocolesc cu normalitate mașina înspre care nu se grăbește nimeni. Nu vrei să fotografiezi că doar îti faci dusmani. Parca oamenii ar fi setati aici pe doua lungimi de unda: prieteni sau dusmani. Oare care e definiția prieteniei?

Magazinele s-au închis, apusul se desenează undeva departe, parcă pe o altă planetă sau așa văd ochii mei încețoșați. Mâna mi-a amorțit aproape complet dar am făcut drumul ăsta de sute de ori. Clădirile vechi, casele pe langa care trec, par a avea structură solidă dar deja, bucăți mici  de beton s-au desprins din ele, tencuială si mai mult, e căzută pe trotuar. Ici colo, erau lipite hartii care te avertizau că n-ar fi bine să le citesti post mortem. În ultimul an, 2-3 relicve au intrat la reabilitare, cel putin asa se vede in spatele schelelor sau a fâșiei de panza si s-au pus grinzi de lemn intr-un loc care prezenta un pericol public. Ori au fost cel puțin trei voci prea ascuțite în argumentare – nu-n ceartă, ori aleșii dinainte au coborât printre oameni, de rușine ca de nevoie.

Sunt aproape de locuință și zâmbesc când mă gândesc că mi-a spus odată un vecin că-s cea mai ciudată apariție care face trotuaru-n oraș. Nu a fost cinic si nici malițios, totusi, l-am asigurat că n-am inventat eu nici bordurile sparte de pe strada  mea si nici piatra cubică. Vecinul a dat din mână a lehamite informându-mă că abia așteaptă să plece înapoi în Elveția, c-ăsta nu mai e demult un oraș îngrijit si că suntem mândri degeaba, c-aici nu mai e picior de-armean si de bun simț si c-a citit el într-un articol scris în bătaie de joc că orasul nostru ar fi printre cele mai bine păstrate orase vechi. C-așa am putea binisor să locuim în peșteri amenajate corespunzător  si să ne păstrăm intacte vechiturile, ca să aibă cei la Travel Blog ce să vândă călătorilor. Dacă-și iubeste orasul natal? Ce să iubesc aici, femeie? Nici oamenii nu mai sunt ce-au fost, nici prietenii, nici colegii de șeptică. Am venit în țară numa că m-a dat în judecată văru-meu, cu garaju…

Pe strada dintre blocuri, tușesc.

Doi indivizi mai în varsta, întorc capul alarmati. În cetate nu se mai tușește! Pe care-l mai apucă, se retrage, sfârăie cumva, râgăie, gâlgăie, dă ochii peste cap înecat cu propria salivă, da nu tuseste, de frică să nu sară trei astronauți pe el si să-l ducă la spital, să-i bage un băț în nas, ca-n filmele cu extraterestri. Apoi ar urma să fie Pozitiv, lucru despre care probabil, pentru prima dată locuitorii (si eu evident) gandesc c-ar fi cel mai pesimist scenariu care li s-ar putea întampla. În spate ar rămâne copiii țipând, bunica belind ochii-n termometrul ei cu mercur, pitit in vechiul puic si eventual, bărbatul asudând, declarând că deja simte că nu mai poate respira si că vrea la o sectie prin Ungaria. Apoi, o posibilă sedere in spital, la fel de predictibilă precum o excursie in laboratoarele NASA.

Pozitiv, negativ, pozitiv, negativ. Dacă n-ai simptome, după ce treci de triaj si de umeri ridicati, de incertitudinea că ai sau n-ai nevoie de tratament, că poti sau nu poti să te izolezi acasă, de teama de a nu ucide din culpă, realizezi că țara e bolnavă, cu orice partid ar fi fost acum in top si că schimbarea trebuia să înceapă acum 20 de ani. Că toate structurile pot intra oricând in colaps si tu si familia ta, cu ele.

Că nu vor deosebi o gripă si nici măcar o rinită de Covid si că dacă ai probleme cu fierea și-ți verși intestinele, tot de Covid te vor trata prima dată, că doar boala inseamnă – dacă nu automat – de cele mai multe ori Inflamatie. Iar inflamatia sau reactiile stranii ale organismului pot fi la degetul mic de la picior sau la trahee, sau la plămâni.

Si până devii negativ la Covid, te pozitivezi pe alde nomenclaturi bipolare din vechea psihiatrie a lu Predescu.

Poate c-am fost mereu răi, tot mai răi unii cu alții, tot mai nepăsători. Dar asta, teama de anihilare, de: nu am unde merge, nu am alta solutie,  ne-ar face să ne urcăm pe cadavre si atunci, orașul, toamna si politica par subiectele care ne indepărtează cel mai mult.

Însă eu nu cred că suntem diferiti. Cred că putem fi la fel si că de fapt, nu ne intereseaza ce fac altii. Cred că simtim că avem acelasi interes pentru ce-i in jurul nostru, numai că frica, acum mai mult ca niciodata ne-a orbit complet. Ca-n filmul Blindness. Il recomand. Parcă te face să observi ce contează: eu ca individ sau noi ca oameni într-o comunitate, oricare ar fi ea? Si-n ciuda a ceea ce pare descris mai sus, delăsarea si deznădejdea, toate bazele noastre sunt bune, sunt stabile, pot fi refăcute. Nu trebuie să ne întoarcem în istorie, e destul s-o cunoaștem, fiecare pe măsura nevoii.

Poti să ai orice. Să fii oricine. Singur, nu reusești să trăiesti. Singur inseamnand când te pui pe tine in centrul lumii personale. Singur doar supraviețuiești într-o stare permanentă de zgomot de fond, un zbucium mascat despre care nu stii de unde vine sau cum ar dispărea.

Ajung acasă ruptă de oboseala. Puștiul vrea să ne jucăm. Intru să mă spăl, dezinfectez si-mi dau seama că-s leoarcă. Plouase… Totuși, datorită Lui, ăstia 3 ani jumate au fost cei mai grozavi din viața mea.

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *