O doamnă elegantă cu un rucsac foarte mare și lipsit de eleganță

Păi nu a fost întotdeauna așa.

Zilele trecute, întâmplător, am văzut pe undeva o poză în care apăream și eu. Adică  în poză erau vreo zece persoane și m-am recunoscut după juma de cap și rucsac.Ok, e oribil, e imens dar:

– de două ori pe an scutur din el toate semințele de susan

– sunt mereu pregătită pentru un infarct, sfârșitul lumii sau o excursie în îndepărtatul Cluj

– să port genți  e ca și cum aș încerca să-mi ascund un mont-bont de la picior într-un pantofior de sticlă.

– lumea nu mai e curioasă de ce sunt mereu singură cu-n kind, s-au plictisit, e curioasă ce-am în ditamai rucsacul

Păi gândiți-vă că pentru o șoferiță mașina e și dressing (dacă are copii, e inclusiv cu ketchup ul de la MC). Eu nu șofez. Am avut o amică ce-și folosea portbagajul pe post de cămară. Numai murăturile le ținea la mă-sa. Adoram să merg undeva cu ea pentru că nu exista lucrușor pe care să nu-l găsim în mașină. Nu-i plăcea să curețe cămara mai des de Paște și Crăciun, așa că într-o zi, când am deschis să punem niște plăsoaie a sărit de-acolo chiț-chiț. Amica mea avea fobie de funcționari administrativi și de șoareci. A leșinat, am stropit-o cu Avene, apă termală de lux, am convins-o că Ratatouille nu are și familie în cămara ei. Amica mea s-a dus la serviciu 3 kilometri pe jos o vară întreagă și așa  și-a întâlnit soțul, pe atunci medic veterinar. Au divorțat după trei ani când el s-a angajat la stat între dosare iar ea i-a donat mașina.

Femeile cunosc cel mai bine legile lui Murphy. Și se adaptează.

În rucsac am de toate, nu plătesc rovignetă și am scăpat de grija asortatului genții cu eșarfa sau pantofii. Odată am uitat să-mi iau copilul de la bonă dar niciodată n-am lăsat rucsacul pe undeva, parcă mi se strânge sufletul dacă nu percep ditamai cărămida pe spinarea mea.

Exemple, de ce rucsacul meu e mană cerească:

– am fost la un curs și eram sigură că nu vine nimeni cu tava după noi iar bani nu aveam (deși, dacă aș căuta bine prin rucsac s-ar strange mereu de-o eugenie). Mi-am pus 6 cutii, cutiuțe cu telemea, roșii, fructe, sanvișuri. La amiază am fost chemați să mâncăm mâncare caldă.

Luaț aminte: dacă nu-mi puneam de mâncare și mergeam cu gentuța, nu primeam nimic!

– am în rucsac pansamente urgo și șervețele dezinfectante cu alcool de anul trecut. La Crăciun le înnoiesc.  Și spray cu sare de mare, puf dezinfectant, etc. Într-o zi mi-am luat gentuța și m-am dus cu kidoo la o simplă plimbare. Când s-a urcat pe ziduri n-a pățit nimic, aveam rucsacul. Acum, pe-un foaie verde gazon l-am văzut în sfoară și-n coate ca pe Van Damme, urlând că i s-a găurit pielea și-i tre pansament. Numai că trusa de doctor era-n rucsac, așa că până acasă, toți cetățenii cu sau fără aparat auditiv au aflat că-i curge tot sângele din el. Se julise la coate.

– dacă merg în vreo delegație sau plimbare și mă îmbrac mai dezbrăcată, în rucsac încap încă trei bluze. Și-n ziua aia mă voi topi de cald oricum dar dacă nu iau cu mine jerse și cojoc cu siguranță tună, suflă vântul, vine brusc aerul rece din Austria. E pe probate.

– dimineață la serviciu, dacă îmi pun ciorbă pentru amiază, e destul loc pe lângă șervețelele umede, pantofii comozi și restul 245 de lucruri din ghiozdan. Plus apă, cafea…

Într-o zi, mă ceartă copilul că merg cu trotineta lui că: ce zice lumea mami dacă te vede. Ete cam așa e viața-n provincie și evident că i-am răspuns că nu-mi pasă cât timp eu îmi văd de-ale mele.

Sigur că crocodilul din dotare nu s-a întrebat asta și după ce-a făcut două zile spectacol la noul loc de joacă din oraș că el mai vrea odată și că sparge toți copacii dacă nu-l pun pe hintuț și-a azvarlit cu papucii într-un paramedic sau ce-o fi fost. Așa că am făcut o pasiune pentru rucsacul imens și trotineta lui.

Și femeia aia singură cu copilu nu mai e de notorietate. Aici, femeile singure nu rămân doar cu copilul decât în picturile de pe pereții de la greco catolici. Acum sunt: n-o știi p-aia înaltă și slabă precum conexiunea wifi de când ne-a pus Digi rutere noi? Aia tu, cu rucsac mare, ea oricum se îmbracă, cară ditamai ranița după ea.

Și de când sufletește am devenit mai vie și împăcată și mulțumită, parcă simt în continuare nevoia de a purta pe trup ceva greu.  

Apoi, rucsacul e si antitermic și antiseptic (dacă Croco se enervează și dă un pumn, maxim găurește sticluța din colțul stâng, cea cu spirt medicinal). E antifurt, eu scot banii din bancomat odată pe lună. Dacă s-apropie hoțu pe la spate, n-are cum să mă imobilizeze. Am o  jucărie pufoasă care face ca Vâlva pădurii din povestea lu Slavici.

Psihologic, rucsacul atrage atenția și oamenii nu se mai holbează la mine, ci la muzeul de pe umăr.

Iar când merg în locuri în care e bine  să apar ca și o lady, scot condurii de cristal Luis Vuiesctoți, poșetuța mică din piele de scoarță de copac și arunc sub vreun birou antitermicu. La cât e de urât, nu-l ia nimeni.

Oricât și-ar lăuda una alteia poșetuțele de la Zara pân la Hermes.Ching.Yu, se uită-n câteva minute de ele. Dar rucsacul meu e piesă de rezistență.