Povești de printat pentru fii și fiice.

Deși poveștile pentru copii încep cu a fost odată  și acum nu mai este, povestea mea  e  reală.

Când cei mai mulți oameni de pe Pământ, adică de pe întreaga Terra credeau că nu mai există prinți, prințese, cavaleri și regine, undeva, într-un palat imens, trăia ducesa de York. În ultimii ani, ea dispăruse  din viața de zi cu zi, așa că oamenii din regat puneau tot felul de bârfe pe seama celor de la palat. Ba că regina fusese răpită, ba că plecase cu o navă care-i asigura nemurirea pe alte planete.  Despre Regina Elisabeta se vorbea întotdeauna cu respect și musai, pe furiș. Oamenilor din regat le mergea foarte bine sub mâna ei puternică și asta era important. Era o femeie iubită. Demnă.

Și foarte foarte bătrână.  

Elisabeta, acesta era numele reginei, trăia bine mersi în cel mai mare și mai frumos palat din lume. Mersese vestea și zvonul  că un om simplu, care locuiește acolo în acel palat, va trăi pentru totdeauna și moartea nu-l va atinge.  Despre palat și nobilii de acolo erau tot mai multe supoziții care se transformau în legende.  Regina citea amuzată aceste povestioare când își bea ceaiul de dimineață pe terasa estică acoperită cu viță  de vie cu frunze roșii, adusă taman din Canada și preferatele ei – florile de caprifoi care, ca prin magie, erau veșnic înflorite la balconul reginei. 

Citadela era înconjurată de două râuri și de două mănăstiri. Călugării care trăiau în acele manastiri  încoronaseră toti prinții și regii, inclusiv pe Elisabeta. Numai un  singur nobil din cei care urcaseră  pe tron primise poțiunea magică pe care o purta mereu la gât. Aceea l-ar fi făcut nemuritor. Elisabeta, căreia nu-i plăceau prea mult poveștile, mărturisise odată într-un interviu că nu era nimic magic ci doar o gheară adevărată din specia unui dinozaur demult dispărut. Însă nu dezvăluise Cine primise acel cadou de la călugări.

Elisabeta împlinea în acea zi de vineri 100 de ani. Era O dimineață  rece de martie, spectaculoasă ca fiecare din zilele pe care le trăia.  Dăduse ordin ca-n următoarele zile să rămână numai 10 oameni la palat: soțul ei, una dintre fiice, doi strănepoți, bucătăreasa și câteva cameriste și astrologul ei care se născuse în aceeași zi cu ea. Bătrânul, aproape orb, abia mai vedea să urce scările în turnul lui din bibliotecă dar mereu, după micul dejun pe care-l lua la ora 4 dimineața sta cu ochii popriți pe vechiul lui telescop Newton Explorer, aparat achiziționat cu mult timp înainte ca el să apară pe piețele lumii, Putea vedea toate mișcările corpurilor cerești. De la Soare pân la cele mai îndepărtate stele, planete neștiute ori constelații care se schimbau.

În ziua aceea, Elisabeta nu bătu la ușa bătrânului ci intră direct.

– Tot nu pricep la ce te uiți tu, bătrân orb, râse regina căreia-i plăcea să stea în preajma lui Emanuel. Ți-a trecut vremea, niciun medic de la curte nu te-a mai putut însănătoși dară tu te uiți pe ceruri de parcă ai avea ochii din tinerețe.