Astăzi am simțit că înnebunesc. Și e bine să taci și să nu spui că simți că azi înnebunești

Und sie sagte von 3 Jahren…

Astăzi, dintre toate zilele de când a coborât Sacha înspre mine, astăzi am simțit că înnebunesc. Pur și simplu. Că o să mi se strice capul și n-o să mai știu ce să iau din hipermarket. C-o să sar în cap cuiva, legănându-mă amabilă printre coșurile lor cu care se păleau neglijenți unul pe-altul.

C-o să le strig că aparenta lor nepăsare vine de la alprazolam sau vodkă sau poate-au fumat ceva sau poate s-au îndrăgostit proaspăt și nu n-o să țină. Și-o să fie iar nefericiți.

Și nu, nici excursia aia de 7 zile n-o să le iasă grozav că drumu-i cel mai frumos, pregătirea bagajului, entuziasmul nopții care precede plecatul, hainele alese pe tren, pe avion, pe mașină. Că se vor trezi acolo unde și-au dorit, la două ore de zbor distanță de România și se vor gândi fiecare la altcineva: ei, cum ar fi cu… dar ce frumos zambește ea, las c-o văd săptămâna viitoare…

Sau: ce obraznic mă privește el, se vede clar că-i plac, oare are pe cineva?

Însă ceva sau cineva a decis că nu pot înnebuni, cel puțin nu până nu plătesc la casă. 205 roni. 2 pachete scutece nr 5. Ce-am făcut?   Eu am nevoie de scutece nr 4!

Văd, între toți oamenii de la casele de marcat și paznicii și toate angajatele care ajutau oamenii care nu știau să plătească la automate (dar se buluciseră exact acolo) văd o Femeie. Și era tristă. Și obosită. Undeva la 48-55 de ani, cu părul strâns la spate cu-n elastic mov. Genul de persoană care-ar trece neobservată și dac-ar avea două codițe roz, împletite. Dar femeia avea ochi pentru fiecare aparent nimic, femeia aceea nu era robotizată. Terminase de plătit în locul unui client care bombănea și fug la ea cu pungile, transpirată și hiperventilată. Puhoiul acela de oameni parcă-mi mânca sufletul.

S-a întors spre mine cu salopeta ei roșie prea purtată de alți colegi care probabil renunțaseră demult la jobul obositor și a schițat un zâmbet.

– Vă rog, iertați-mă… tocmai am cumpărat pentru bebe scutece pampers nr 5. Știți… e bebele meu și poartă scutece nr patru. Sunt obosită. Tare aș vrea să schimb măcar o cutie, știși, e lume multă, eu… Nu mai știu cum arătam, poate s-a speriat de mine.

– Doamnă, stați liniștită, știu cum e. Știți ce? Lăsați-le astea aici, mergeți și luați nr 4. E diferență de preț?

– un leu. În favoarea magazinului, nu-l vreau.

Mi-a venit s-o iau în brațe și să mă învârt cu ea și să-i spun că e o persoană foarte importantă și că mi-a salvat juma de creier. Că-i ok și elasticul acela din păr dar un fond de ten și puțin luciu și o coadă de cal or s-o facă specială.

M-am dus repede la raionul bebe și am înhășat scutecele și am șters puțina cu zeci de mulțumescuri simple înspre necunoscută.

Nu există lucru mic în nicio meserie dacă ajuți un om. Dacă faci totul, puțin câte puțin, cum trebuie cât să fii în parametri, ești blocat oricât de interesant ar părea jobul tău.

Apoi m-am așezat pe băncuța din stație, se lăsase noapte și-mi fugise patrușoptul de sub nas. Căram două pachete mari de chiloțoi de bebe durduliu, pâine, ceva de post pentru că mama postea, eu nu posteam niciodată. Și biscuiți fără zahăr pentru copii mai mari, fulgi de secară, lapte de migdale. Durerea care-mi împungea măruntaiele de când venisem de la serviciu, se înmuia într=o poziție anume. Am stat acolo cu-n braț de plase, suspinând de dorul copilului și de greul zilei.

În drum spre casă am încercat să mă opresc din gândit. Îmi curgeau ochii, nasul, plasele-mi ocupau brațele amândouă și aș fi vrut să spun cuiva că eu așa cred că asta a fost cea mai grea zi din viața mea de când ne-am născut noi doi. Eu și Sacha. Să spun că astăzi simt că nu voi rezista la locul ăsta de muncă, nu voi putea plăti chiria la un moment dat pentru că am un salariu mic, nu pot scrie să fac bani în plus, nu mă pot echilibra în orașul ăsta mare și competiția și calitatea ei și ce vorbesc majoritatea copiilor pe stradă despre care e mai bun și la ce colegiu merge, toate îmi fac greață. Astăzi.

Și că uite, vreau să-mi strng bebele-n brațe și  s-o iau pe mama, să mergem în orașul nostru mic, să mă plafonez acolo, să devin invizibilă și să trăiesc numai pentru el.

Singurul motiv pentru care n-am înnebunit a fost Sacha

M-am spălat repede pe mâini și pe față, mi-am tras pijamaua, am pus un acatist în surdină pe telefonul meu și m-am întins lângă Sacha. Era atât de obosit, strângea plăpumioara-n brațe și-i lăcrimau ochii de somn și de cum se frecase el cu pumnii lui mici, S-a întors cu fundu la plapumioara făcută sul, mi-a dar un cot în cap, s-a înfipt bine-n părul meu și-a început să-mi molfăie obrajii. Cred că mi-a smuls și păr de pe ceafă dar n-am zis nici mac. Lacrimile-au început să-mi curgă iar, mari și sărate și m-am întors puțin ca să nu ajungă la el.

Anii au trecut. Femeia și Sacha n-au avut niciodată Cea mai grea zi pentru că se au unul pe celălalt. Vreau să spun că toate-și cunosc rezolvarea. Dacă știi motivul pentru care trăiești și dacă îți ești credincios ție si apoi (inevitabil) altora.