Draga mea, tu nu ai avut o prietenă, uite, hai să-ți spun cum e să ai una

(fotografia e făcuta de mine, e un Picasso, o expo din Paris cred. Acum și eu știu picta dar încă nu am găsit pânza.)

Nu e greu când te desparti pentru că știi că odată, oricat de tarziu, vă veti regăsi.
Nu e greu cand te desparti pentru că nu v-ați rănit și nu v-ati făcut de râs una pe alta, prietenia are nevoie de întelepciune si de tăcere când e cazul.
Tu nu ai avut o prietena, tu ai avut tovarăse de mâncat si de servit un pahar de tărie. Care niciodată, niciodata nu au făcut ceva dezinteresat pentru tine, așa să știi, ăsta e răspunsul meu si asta e greșeala ta, că ai persistat într-o formă de iubire si loialitate de care prietena ta nu a avut nevoie! Tu erai doar o trecatoare, v-a smuls primul curent, ce tornade v-ar fi ținut vouă prietenia?

Toate am bârfit, toate ne-am comentat odată prietenele sau acțiunile lor, am râs de ele, le-am ridiculizat. Apoi se presupune c-am evoluat și n-am sărit de glumițe, pișcoturi, insinuări și povestea unor aventuri erotice fara nume, date, sens, n-am tăiat in carne vie.
A trebuit sa trec de 30 de ani ca să-mi cunosc prietena pereche. Total diferită de mine. Nici cand a plecat, nu m-a lăsat singura, m-a lăsat cu o femeie dragă si frumoasă care se potriveste întru totul situației mele. Situatie in care ea nu mai putea fi, nu acum!

Ai zice că avem în comun luceafărul pe care-l vedem fiecare, dacă-i cer senin. Cu fata asta m-am certat, am plâns de ciudă, i-am spus că-i nebună (când eu luam pastile), că nu trebuia să-mi facă nuștiuce lucru, că nu o înteleg că nu o mai vreau. Și plângeam apoi de dorul ei zicându-mi că e gata, gata, gata.

O blocam.

O deblocam. Zici că eram iubite, așa mă purtam eu, după vartejurile din inima mea.
Ea venea și-mi dădea un mesaj. Te rog, coboară, sunt jos (venea din alt oraș) nu e nimic dacă nu vrei să-mi mai vorbești dar eu aș dori sa-ți explic.
Cling: Eu nu vreau sa te mai văd! ( nu era adevărat, era ciudă, neputință, pe oameni ori îi accepți așa cum sunt cu bune și rele, ori te dau la o parte)
Cling: Dar eu aș vrea…
Eram nervoasă ca o curcă, mă simțeam părăsită, trădata, lăsata singură. Nu mai conta ca financiar, m-a ajutat ea de fiecare dată! Nimic nu mai conta pentru că o iubeam și știam că și ea mă iubeste, că asa e prietenia care aduce roade, celelalte-s cunoștințe. Coboram și-mi curgeau lacrimile. Ea nu plânge niciodată. De ce, de ce n-ai venit, cum ai putut să-mi faci asta, era atât de important pentru mine, era unic! Ne uitam una la alta și ne beam cafeaua pe care-o adusese ea de la OMV pentru că știa că-mi place. Cu scortisoara. Și pai. Și spumă de lapte.
Și-mi spunea că îi pare rău sincer. Că i s-a făcut poate frică, poate n-a vrut să mă refuze, poate n-a avut curaj să spună, poate… uite, n-aș ști să zic exact dar tare rău îmi pare. N-aș vrea sa te pierd. Si atunci era sincera si stiam ca asa trebuie să accept, nu să înteleg. Că nu e lucru putin să spui: nu stiu de ce ti-am facut asta dar îmi pare rău că te-am rănit.

Nici eu nu voiam s-o pierd.

Stiam ca toate greșelile de dinainte și de pe mai târziu nu vor topi faptele cele făcute dezinteresat pentru mine. Am crezut că putem rămane doar amice, un fel de tecunoscdeundeva pentru că ea avea o alta prietenă buna. Eram geloasa. Eram departe. Dar o iubeam mult. Speram că o să zică și ea: uite, nu vreau sa fim doar amice de-astea găsibile pe-oriunde. MI te potrivești, liniștea mea aparentă se regăsește-n nebunia ta necenzurată. Gândirea mea analitică are nevoie de visarea ta haotică și valoroasă. Tăcerile mele s-au obișnuit cu vorbirea ta multă. Da, ești obositoare uneori dar atunci simți și taci. Da, nu ești empatică -chiar cu mine-, vorbești doar despre tine. Dar simt că încerci să te schimbi. Mă faci să râd mai mult decât mă faci să sar pe tavan de spaimă când suni: ești pe la Pitești și tre să vin să te culeg, ești anesteziată pe jumate și-ți pui țâțe și-acum îmi zici mie unde-i lista cu voile dacă mori, ești cu un necunoscut în cimitir, ai un atac de panică sau tocmai naști? Bine, exagerez. Unde mai găsesc eu una ca tine?
Nu ne-am pierdut.
Doar că suntem departe. Dar când găsiti prietena sau prietenul acesta să știți că poa să treacă un an fără să vorbiți. Că orice e posibil să apară și să vă ducă spre alte idealuri, elemente, lucruri de împlinit și oameni de ajutat. Dar o să vă regăsiți la fel peste luni, peste ani. Nu o să vă urâți, răniți, n-o să vă judecati cu răutate chiar daca veți vorbi una despre alta in anumite împrejurări.

Asta e prietenia. Nu momentele bune în care semenii îți sunt aproape. Nu mancatul la aceeași masa. Nu secretele împartasite. Prietenia e grea, e o povara, o poveste pe care o tot scrii și eroii pățesc din toate dar supraviețuiesc. Prietenia asta doare la fel cum alină. E mai fidelă decât iubirea pentru că nu cere atâtea, nu o consumă anii. Și merită s-o pui și pe stop dacă e cazul și pe rewind dar nu-i poți da erase. Se restartează singură când Marele Arhitect mai are ceva de completat la cele doua persoane.

Eu așa o s-o văd mereu.