Tantrumuri si tantum verde la copilul de un an jumate

Au început tantrumurile la ăsta micu, auzi tantrumuri, a trebuit să citesc juma de zi despre ele înainte să ies azi.

După ce am înțeles perfect cum să mă port și care ar fi motivele pentru care nu e bine să mă dau cu capul de primul castan din parc, i-am tras trei pufuri de tantum verde, de-ala cu 38 de lei, să fim acoperiți. Tocmai terminase de ros un colț de pal melaminat așa că a stat ca la dentist, a vrut doar să zică ca-ca înainte să-l iau sub braț dar a ieșit ca(t)ena și un muc.

De când s-a născut, poate din cauză că m-am uitat eu la filmul Fălci înainte să-l executăm silit, îi tot ies dinți.
Nimeni nu mă crede dacă spun că e mârait sau că mi-a scos 112 fire de păr alb într-o zi și mâine am programare la vopsit. Așa zâmbește crocodilu mic din căruț, cu strungă, cu cârlionți, întinde mânuțele, zice goanga când trecem pe lângă vecina aia care mă bârfește zilnic. Când am făcut poze-n parc nu dormise de vreo 6 ore și stătea în obiectiv ca un manechin.
– Lächeeeeeln…
Și Tudor râdea cu ochii și cu hohotele.
– Komm hier…
Și Tudor alerga la mine cu bufnița din pluș, a spus fotograful că vai, ce cuminte și dragalaș e, ca un pui de pisicuță. Bine, a zis numai așa, nu știa c-a vrut să mănânce un șoarece în parc săptămâna trecută…

Trece ședința foto, îi face tai tai lu nenea, se joacă trei minute cu o frunză și-o castană, Doamne feri, e bolnav, ma gandesc. Gata, are efect ăla verde, mai cumpăr cinci. Pe când aranjam pufuleții în geantă, bufnița mea plonja-n cea mai puturoasă baltă din oraș (să mă scuzați da parfumat sau anosmic nu e lacu din parc, da știm că-l faceți cândva) și Tudor se chinuia să treacă de zidu chinezesc să sară după ea. Arunc pufuletii cât colo, îl salt pe copil, văd stele verzi, dă-i explic micuțului speriat că acolo e… crocodilu. Un mare pericol. Nu e voie. Mami dispare în universul infinit. Mami se supără, haide dragă să gestionăm aceste porniri că… Un stol de ciori protejate prin lege și copilul meu neprotejat de statul român mancau pufuleti într-un suflet, pe alee. Deh, dacă am văzut că stă jos copilu și bufnița stă cu fundu-n sus, am zis că-i bine, că-s normală și că toate sunt vechi pe lume. Bromazepamu e mai nou dar mă adoarme și-am zis pas.

Fug să-l iau dintre ciori, să-l pun în vagoneț (fericit să fie ăl de-a inventat chingile cu închidere în 5 puncte, telecomandă nu estem?). Ei, dar era distractiv acolo cu iauuu, iauuu – așa face și cocoșu și pisica, încă nu știm în ce limbă- era uscat, frunze, pufuleți și căcăcioasele alea… mă rog, păsărelele gugulugu. Hai dulceață, mergem la căluți. Unde n-a scos al meu un strigăt, Spartacus își spația trupele la sonorul ăsta când elibera sclavi, am văzut eu la televizor. Nu știu dacă ciorile-au zburat ori s-au transformat în pufuleți că m-am grăbit să-l duc la căruț. Tot a apucat el să se dea cu fundu de pământ de trei ori, îmi amintea de excursiile mele la Vatra Dornei când săream de pe telescaun și neniucu ăla ne-arunca pe jos ca la loto, 6 din 49.

El urla, eu îl apăsam ușoooor în căruț să-i pun curelușele, cred că la un moment dat i-am simțit splina. S-a prelins de vreo trei ori, a obosit, eu îi explicam calm, cu un puls de 130, că înțeleg foarte bine că e supărat și că poate să plângă dar uite, trebuie să o salvăm pe Eule, bufnița lui prefe… când mi-a rotit un deget în ochi am crezut că las lumea cu totul. S-a uitat mirat la mine că m-am pus și eu lângă cărucior și suspinam ca Elena din Troia. Au trecut vreo patru perechi pe-acolo sau opt, că nu mai vedeam decât cu dreptu și se uitau duios la noi, credeau că facem picnic ah hoc. Îmi venea să-l iau în brațe să-i spun că n-am trăit ceva mai minunat pe lumea asta și că mă gândesc să-mi vând apartamentul să comand o bona din Filipine.

Dar am tras aer pe lângă piept și l-am montat în căruț, ne-am dus spre părculeț. Am luat-o și pe Eule c-o creangă, acu e la uscat, seamănă cu-n țipar.

Cine spune că le gestionează bine pe toate, să știți că-i din legendele românilor, așa vă scriem noi, unele, pe bloguri și-n cărți, mai ales despre copilașii care nu-s ai noștri.

Vede căluții – niște elefanți de tablă pe care se dau copiii de peste 4 ani- pentru cei de un an jumate sunt niște bile de mutat dintr-o parte-n alta, zici că ești în cortu lu Arhimede- se bucură că ce-o să se distreze el. Te mai dai tu jos, căpcăun mic, mormăi în limba noastră și trec zâmbind pe lângă o familie traditională. Ia te uită cum se joacă mami azi, știi de ce? Pentru că nu e NU, ca și atunci cu aragazul pe care-ai mai pus mâna de 7 ori câte 7.

Mă apuc de jucat.

Îl las în căruț, îi dau masinuța să se joace cu ea ( e din tamplarie PVC cu silicon BP-deala free și șlefuita pe margini că restul sunt mâncate, mușcate, călcate, strivite, deșurubate).
Parchez lângă un nuc mai mic, trag copertina scutur, scutur, cad frunzele, sar, dau șuturi în mormanele de frunze colorate. Se uita la mine ca la nori când trece Wizzairu, ocazie cu care am putut să-i identific caninii, vreo 2 molari și ceva mugurel pe langă cei patru de jos.

Trec la alt copăcel, la fel, scutur, sar după frunze, mă arunc pe jos după castane, bat laolaltă doua nuci, explic tot ce fac: vai ce castane mari cum îți plac ție, ia uite frunzele ce de culori, mai știi cum scuturam noi copacii dar tu stai acolo pentru c-ai vrut să te arunci în lac, să te tăvălești pe aslat și să-mi scurtcircuitezi globii oculari? Și începe să râdă, eu continui, dacă până acum nu mă cunoștea tot orașul, au avut ocazia, pe mâine aud că am sărit cu parapanta de pe acoperișul stadionului.
Bine, mă scot repede, stadionul nu e acoperit…

Așa. Mergem la parculetul de joaca, m-arunc în leagăn cu rucsac cu tot, copilu-n căruț, bucuros nevoie mare. Iote cum se duse tantrumu, mă gândesc în timp ce zbor fericita cu cizmele-n sus spre ciuperca de lemn care acoperă niște băncuțe. Pe tobogan nu m-am dat, nu m-au lăsat trei fetițe.

Iau căruțu și mergem la carusel, încep să-i cânt cântecelul preferat: die Räder von dem Bus, die drehn sich rundherum, rundherum, rundherum. Râdea-n hohote. Vreo doi părinți clonțănitori uitaseră de odrasle și de cățel, cred că m-ar fi tras în chip cum se spune pe-aici dar nu îndrăzneau că păream înfocată rău. Și eram, acu scriu c-o mână și cu cealaltă țin compresa la ochi.

Da știu c-am avut amândoi niște tantrumuri… și-am găsit și tratament.

Seara, bucuroasă și mai calmă, i-am dat și lui ceva pentru dinți, am copt niște cartofi dulci și-o tartă.
Și-o duhoare de șnițel de cămilă uitat la soare… deschid cuptioru cocător, m-aștept să iasă un duh ca din lampă. Vezi să nu. Două suzete noi de la Avent.

Nu știu dacă mi s-au înmuiat cartofii dar picoarele, pe loc.

Mâine am să-l laud cu mult entuziasm când o să le arunce-n bideu, de-acolo se pot scoate și dezinfecta, o să-i spun că am identificat factorii declanșatori – nu locuim în parc și nu putem sări după broscuțele din baltă- o să-i ofer alternative, cum nu?
Nu ai dori să te dai cu fundulețul de un copăcel când te enervez? Uite, așa, hai să-i arăt, e mai bine decât de pământ.
Vrei să-ți cumpere mama o tobă să ne dea vecinii în judecată în loc să-mi dai mie cu sticla de apă-n cap?
Uite, în loc să arunci toate hainele în closet,am putea să strangem rufele agățate-n pe sfoara-n fața blocului la noi și să le dăm foc. Ce zici, tasmanianu lu mama? Puf puf cu tantum verde. Somn.