Ce se întâmplă după ce primesti sentinta definitiva: condamnat penal

Initial era o zi normală de concediu.

Tudor e plecat cu A, are programul lui câteva ore, mama la piață după flori pentru luminație. Măi, ce să fac, fug să-mi plătesc o factură si apoi scriu. Romanul meu polițist, moamă, dacă reusesc să-l scriu ăsta, categoric va fi fabulos. Iar dacă nu va fi, nu public.

În ultimul timp, sub presiunea zilelor care-mi aduceau și rele si bune, ca să rămân echilibrată în inima mea și mai ales deschisă față de toate provocările fiului meu, am încercat să meditez. Să mă rog. Să mă percep ca pe-o entitate bună cu preponderență. Să pun accent pe latura asta de dincolo de conștiință. Alții fug la mănăstiri, devin brusc credinciosi oarecum atipici, se convertesc la alte religii, intră-n secte cum spuneam pe vremuri – acum nu mai am preconcepții- de fapt, toate sunt accesate de om ca fiind o ancoră. Ca să mergi înainte când care cerul pe tine trebuie să-ți iei energia din tainele Universului. Unii devin atei, altii se luptă cu sistemul o viață întreagă (asta-mi aminteste de Hani).

Intru în baie cu o carte. Să-mi fumez  tigara de care m-am lăsat alaltăieri. O tigara, dupa rugăciunea personală. Mă sună cineva. De fiecare dată, când sună telefonul și nu sunt la serviciu, inima începe să o ia razna. O doamnă drăguță de la poștă. Sunt părți bune într-un oraș mic, sunt oameni care te ajută, te scutesc de un drum, par lucruri mici dar cu efect pozitiv.

-Ioana… o scrisoare, știi, de la serviciul de probațiune, m-am gandit să ți-l aduc.

O clipă nu respir. Urechile îmi țiuie. Mă adun în trei secund

-Coboooor (încerc ton vesel) merci mult că m-ai sunat.

Pe plic scrie mare si citeț: serviciul de probațiune… Urc pana la etajul trei si mă gândesc asa: e ceva nedrept să plătesc continuu pentru o greșeală, sigur c-am greșit dar oare eu cum voi trăi așa? Cum să deschid plicul dacă acum articulațiile abia mă ascultă? Mă împiedic. Ajung sus si nu mă rabd: mulțumesc Doamne. Stii, nu la asta mă refeream când am spus să accelerezi evenimentele din viața mea.  Mă așez, o deschid și iaurtul muller îmi vine înapoi pe gât de la al patrulea paragraf.

Citesc. Brusc, nu mai pot să respir. De fapt, aerul se oprește undeva-n burtă, nu în plămâni și e ca un pumn strâns și stă acolo. Cuvintele mi se sparg în creieri: să primesc un ofițer desemnat cu supravegherea mea. Imediat te gandesti la abuzurile pe care le cunoști deja, mă și văd la ușă cu-n zgrahon, mi-i imaginez pe vecini, imi aud copilul țipând și pe mama fofilându-se rușinată. Tâmplele-mi zvacnesc și pun două degete pe încheietura mâinii. Până număr, mai citesc: să prestez si munca în folosul comunității la Cluj, când eu locuiesc și lucrez în Gherla? Să fac parte si dintr-un program de reintegrare socială? 140. Las hârtia din mână. Tot ce trebuie să fac e să respir.

“Beneficiul supravegherii si efectuarea pedepsei în penitenciar” in caz ca nu… Când termin de citit, aud că se deschide ușa. Îmi trag hainele pe mine, îmi pun ochelarii literalmente roz si ies: trebuie să mă duc să plătesc factura la apă și să cumpăr lapte si dacă mai trebuie ceva, scrie-mi mesaj.

 

Aerul rece nu mă face să-mi revin. Aproape că văd blurat. Grăbesc pasul, am de mers cam 15 minute înspre destinatia spre care-am pornit. A devenit singurul loc în care mă simt bine. A doua casă. Mai ales când am mult de lucru. Numai că acum sunt în concediu și mă leg de-o factură. Încerc să ascult muzică în căști dar îmi dau seama că am pierdut controlul pentru ceea ce se întampla natural. Fac un atac de panică: mintea mea e o tornadă cu impulsuri electrice, aerul nu intră și nu iese cum trebuie, scot căștile, le arunc în geantă, caut șervețelele și ceva dulce. Transpir desi nu mi-e cald sau frig. Mă tem. Și cum vreau neapărat să trăiesc, merg pe firul dezastrului din mine. Aș prefera să fiu bătută. O bătaie nu poate să doară așa. Am două operații mari și nicio durere fizică nu a semănat cu asta.

Frica – ea derivă din mentalul colectiv, din sursa primară a vieții pe pământ, cea responsabilă cu întreținerea, perpetuarea și mai ales protejarea familiei. Tot ce scrie în scrisoarea asta și=n cele ce vor veni – respectiv propriri- au legătură cu faptul că de trei ani de zile și mai bine, eu sunt singura care răspunde, ia decizii și salariul din care, împreună cu pensia mamei, ne descurcăm decent. Și brusc, după ce suferi ani la rând, vezi că monstrul – frica- are temei și că ai greșit probabil atât de rău încât toata viața ta de acum încolo este Altfel.

Acum că am stabilit în sinea mea că sunt paralizată și îngrozită din cauza scrisorii și că acum exact 7 zile pulsul, tensiunea și glicemia îmi erau în limite normale la medicina muncii, nu-mi rămâne decât să găsesc modalitatea de-a-mi echilibra energia. Respir, privesc cerul, evit gropi, bălți, ba chiar zâmbesc. Universul – Cel ce n-are nume- nu a trișat de fapt azi. În mesageria pentru blog a intrat un mesaj, habar nu am dacă e real sau nu, totusi, prea ciudat să fie coincidență. Un personaj care nu-si spune numele scrie că-mi cunoaște pățania și că a fost judecător toată viața lui. Mai spune să nu mai pun poze cu mine și cu copilul, lucru care mi se pare deplasat dar cine-s eu să judec… un judecător? Are, zice-se peste 70 cu mult și nu vrea să-mi dea sfaturi. Suferă de o boală și așa mi-a găsit blogul. Îmi scrie că probabil nu am acces la terapeut sau la vreo formă de consiliere si că asta pare Normal în comunitățile din România. Mai spune că, din ce știe el, nimeni nu a povestit cu detalii ce simte un condamnat penal.

 

La final îmi scrie că nici acum nu poate dormi deși nu are ce să-și reproșeze. Pare că are simțul umorului și mă îndeamnă să pun pe blog experientele mele. Te știu bine, mai scrie el dar nu ne salutăm pe stradă, te știu din discuțiile din breaslă. Ioana, ai greșit și toti cei recrutati într-un mediu se protejează între ei, chiar dacă se urăsc. Te rog, pentru un bătrân, uite, promit că te voi citi des, scrie, c-asa voi sti cu fiecare cuvânt de pe blogulăsta că vrei să depășești coșmarul acestei experiențe.

 

Pare ireal, dar mesajul a intrat astăzi. Altfel, e extrem de chinuitor să scrii despre ceva ce pune o presiune socială aproape insuportabilă. În lumea mea, angajatii sunt mai eleganți uneori ca șefii, oamenii de “familie bună” sunt mai nenorociți în viața reală și mai sclipitori pe facebook, in lumea mea, cei din jur se prefac că nu cunosc ce-au făcut semenii lor și în ce măsură au afectat alte vieți, aici este vorba despre domnia opulenței. În lumea mea, locuiești pe o stradă care e pe jumătate groapă și mizerie. Treci cu jeep-ul zdrobind și agățând ultimii trandafiri  bătuți de ploaie,  aplecati neputincioși cu ultimele petale gălbui pana înspre gardul cu telecomandă din care ieși tu.

 

Asta e lumea mea. Viața este iremediabil afectată de o greșeală. Să nu faceți ca mine. Pe scurt:

Într-o zi, înainte cu cateva zile de a rămâne însărcinată, mi-am însoțit partenerul la un proces. Proces care a durat 8 ani si pe care, pana la urmă l-a câștigat. Avea el dorința asta: să îi spun ce se spune acolo. Nu avea încredere în nimeni altcineva și înțeleg. N-ar fi trebuit să mă duc. Îmi doream să dispar. Murise tata. Murise bunica. Nu ai cum să cunosti inima omului și chinurile la care te supune mintea. În sala de judecată, o avocată care pleda la bară mi-a rostit numele și a arătat cu degetul în directia mea de doua ori. Mai avusesem mici altercatii. M-am pierdut cu firea. Când am iesit din sală, am cerut un pahar cu apă dar nu aveau acolo. Normal. L-am cerut inainte să ies, am rămas așezata încercand să-mi revin, nu eram parte în proces. Avocata stătea langa un geam. Am strigat ceva în directia ei, mi s-a părut că-mi face un semn din gama aia pe care femeile-o stiu bine, c-o privire. M-am repezit la ea și am prins-o cu mainile de un fular alb. Am înjurat-o, am folosit cuvinte urate, nu am lovit-o si nu s-a pus problema vreunei zile de la IML. A plecat de acolo șocată și ea și eu. Știam că se va înregistra totul și nu-mi păsa. Nici de-a dracu nu mi-ar fi trecut prin minte că femeia era în robă sau rochie de mireasă sau halat de baie: era o femeie cu care eu aveam o dușmănie cel puțin la nivel psihologic. Scrisesem mult despre ea pe parcursul proceselor. Așa că-n ziua aceea am devenit inculpată. Apoi condamnată pentru ultraj judiciar. Vreau să știți ce puteți păți dacă puneți mâna pe un polițist, pe un avocat, magistrat sau pe cineva cu functie în PSD.

Mi-am cerut scuze, iertare, nimic nu a functionat si femeia a fost convinsă că doresc s-o omor și că-i urmăresc familia.

Așa am ajuns să fiu Penală și datoare o viață de om. Asta a trebuit să scriu aici ca să nu mor în mine. O să revin curând cu alte detalii despre mine – dacă vă interesează. Despre ceea ce simt, ce trăiesc, ce am făcut, când în jurul meu se plimbă nepătații. Despre rușinea pe care probabil c-o resimt rudele mele apropiate nu mai spun nimic căci n-am mai vrut să mă gândesc și la asta. Am fost și mai sunt judecată. Scrisul este terapia mea. Ca să-l cresc frumos pe Tudor.

Aveți grijă ce si despre cine scrieți. Pe cine înjurați. Ce haine poartă și ce purtați voi. Cine-ar fi știut că singura mea izbucnire de genul ăsta va avea efecte asupra vieții care-a început să se formeze în pântecele meu câteva săptămâni mai tarziu? Acesta a fost motivul adevăratului purgatoriu în care am început să trăiesc de atunci și=n care voi orbecăi de acum.