Și i-am spus Universului că voi scrie romane politiste

După condamnare am intrat în casă. Căci nu-i așa, nu pot scrie pe stradă, dau în gropi. Serios dau, sunt teribile, n-ai cum să le ocolești.

Tot intrând în casă, seara după serviciu si plimbare, am citit. Până pe la 3 în noapte, mă înfășuram în plapuma mea moale și citeam. Ce aș fi vrut să spun, nu mai puteam, ce aș fi vrut să scriu nu se mai lega.

Si când l-am recitit pe Dan Brown cu intrigile lui si pe Ojog Brașoveanu, pe Agatha, m-a pocnit în cap instalația de pom de anul trecut (o scosesem să văd dacă mai e funcțională și am uitat-o într-un colț pe dulap). Și mi-am spus că lipsesc eu din peisaj.

Secrete am. Personaje – orice asemanare cu unele reale, este absolut întamplatoare. Dar (minte de intrigantă, deh) unele instituții și documente catre care voi face trimitere sunt reale. Dana Braun. Sau Phillips. Hapi e cam dulceag pentru intrigile din romanul care colcăie-n mintea mea. Iata prima parte – în care prezint 3 femei (aici puteti citi despre prima), personajele principale- într-un cadru anume în care le-a adus viața. Apoi actiunea le va plasa pe fiecare cu câteva luni în urmă ca să înteleaga cititorul, adică eu 😛 cum au ajuns fiecare într-o toamnă anume. Nu am editat și n-am eliminat nici notitele mele. De când l-am recitit pe Brown, mi-a explodat imaginația, nu știu cât mă ține. Dar îmi face bine. Și-n plus, nu voiam ca ultima postare – pana cand voi mai scrie- să pară un plâns de milă când eu am scris pentru informare, pentru a arăta că uneori viața e un mozaic spart, nu un puzzle. Odată-mi plăcea să șlefuiesc piese mici de mozaic.

România, 2019, Klausenburg, toamna

În penthouse-ul închiriat, Laura se mai privi o dată în oglindă. Plinuță, brunetă, cu părul proaspăt tuns bob carre, așa cum o sfătuise stilista, fără cearcăne, cu ochi impecabil machiați, era fără îndoială o apariție. Niciodată nu fusese mai fericită ca acum, la 50 de ani. Avea cel mai titrat bărbat din Universitate, cei mai frumoși copii. Era normal să meargă la cea mai bună școală. E adevărat, copiii puteau fi o pacoste. Dar nu în seara asta. Noaptea asta era numai despre ea.

Luminița roșie cu avertizor pentru mișcare clipi-n livigul mic și o senzatie ușoară de frig o învălui. Apucă repede halatul de pe caloriferul călduț și-l trase peste corsetul nou care-o incomoda teribil. Nu era obișnuită cu latexurile si costumele tematice, considera c-o injoseau, dar lui îi plăceau… Ieși-n grabă din baie și în drum spre hol, apucă paharul plin cu șampanie. Moet.
@ special din Paris. Pentru mine, șopti ea. Bău repede ca să-și facă curaj.

Mâna puternică o apăsă pe gură și-i trase capul ușor în spate. Un fior scurt, ca un curent electric, o paraliză pe moment. Pornea dinspre umeri și-o săgetă urcă din vârful degetelor de la picioare. Se clătină ușor pe pantofii cu tocuri cui. Târăitul telefonului o făcu să scape paharul pe care, instinctiv, îl lipise de pântece strângand cu putere si udându-și corsetul.

– Ai promis că nu bei fără mine, mârăi bărbatul aparent supărat din spatele ei.

O întoarse încet, întinzându-i până pe bărbie rujul Chanel Rouge Allure Velvet cu degetul lui mare. Ochii femeii erau duri și aruncau săgeți de mânie. Plima clipire a genelor a fost în momentul în care s-a trezit împinsă-n peretele alb, aproape strivită. Cu o mâna înspre gâtul ei, intrusul își descheia cureaua pantalonilor.
Paharul din mâna femeii căzu ca o jucărie din plastic, pe covorul moale. Femeia icni și dădu să-l lovească cu cotul dar era mult prea mică pe lângă musafirul ei și abia-i atinse pieptul.

– Dan, m-ai speriat, idiotule! Laura-i împinse mâna dinspre gâtul ei, atât cât să îi arate că vârsta nu lăsase prea mari semne de intrebare asupra puterii fizice de femeie sănătoasă, în toată firea. În schimb, el o apucă tandru de umeri, o luă-n brațe și o duse din nou în fața oglinzii.

– Ești frumoasă și cu rujul împrăștiat, vezi cât de frumoasă ești?

Laura nu se abținu să nu zâmbească. Dinții albi i se asortau cu perlele mici de pe lobii urechii. Îi sărută mâna, subtilului agresor:
– Trebuie să răspund la telefon. E Codrin.
– Ba nu trebuie, decât dacă e primul ministru, murmură grav bărbatul. Ia uită-te și tu, ce vezi aici? Laura se privi iar în oglindă, de fapt, îi plăcea mai mult forma oglinzii, de inimă ciobită, gravată-n piatră. Și Dan, așezat pe capacul de la toaletă și pocnetul celeilalte sticle, aceea pe care-o aduse el.

Ar fi trebuit să răspund. Dacă Codrin s-ar gândi măcar…

– Dar Codrin nu se va gândi, șopti batjocoritor bărbatul bronzat cu față rotundă, cu maxilare proeminente și un nas drept, oarecum nepotrivit căci din anumite unghiuri părea că se ține la bază de ochelarii indecent de scumpi – si nu invers. Daniel Teodorovici, pe numele său, trase cu sete o gură din sticla roșie și apropiindu-se de metresa lui, îi pasă o parte din lichidul acid. În timp ce șampania cu ghimbir îi pișca papilele, femeia savură momentul în care gura lui apucă flămândă capotul care-i căzu de pe umerii albi. Laura se aprinse toată. Nu știa dacă mai simțise așa ceva pentru un bărbat în toată viața ei. Nu, nu simțise. Bărbații erau doar niște nemernici cu penisuri, habar n-aveau cum să se poarte c-o femeie ca ea.

La polul opus, Dan o înfiora cu orice mișcare, chiar și când îl vedea doar la televizor. Acum se tunsese pentru că nu suporta să-și vadă părul alb. Periuța ce-i acoperea scalpul perfect, îi punea și mai mult în evidență albastrul ochilor. La vârsta lui, corpul bine lucrat la sală era o atracție pentru orice fetișcană care-ar fi dorit să între-n sistem și Laura era adeseori geloasă. Pielea feței, mereu fină și luminoasă – când evita solarul, lăsa să se observe cateva riduri, exact acolo unde trebuia: pliurile ochilor, colțurile gurii lui cu buze încă pline, pomeții ușor străvezii, cearcănele mascate. Din fericire, alcoolul nu lăsase urme pe chipul lui, pe când alții, la vârsta asta…

– Spune-mi, ce vezi, insistă el. Îl simțea lipit de dosul ei, puternic și tare, dominând-o de la un metru nouazeci.
– Ăăă, un procuror excitat?
– Greșit. Primul procuror din Ministerul Public și curând, presedintele CSM. Ia să vedem, ce-ai făcut tu ca să meriți asta? Dan încercă s-o pătrundă brutal pe la spate dar Laura știa că pozițiile inedite nu-i avantajează, iar glezna ei aproape ceda, așa că-l ademeni înspre pat.

– Te rog, iartă-mă, continuă ea jocul, sunt doar o mamă singură, aș putea să fac închisoare din cauza ta.

Mimica bărbatului se schimbă brusc și părea mai dornic, lucru care-o indispuse.

– Chiar nu ți-a fost milă de biata fetiță, Laura? Chiar i-ai luat tot, doamna magistrat? Știi, eu m-aș fi culcat cu ea chiar acolo, în sală, părea atat de neajutorată…

Palma-l arse și Laura l-ar mai lovit în timp ce îi striga la ureche: ți-ar fi plăcut, așa-i, obsedatule! Și nu-mi mai spui magistrat, pentru tine, voi fi curând, doamna ministru.

– Externele ți-au plăcut întotdeauna. Să dăm și un examen,
N.s. (mon sau mes Amanita, joc de cuvinte – verific, referirea este la populatiile ce vorbesc limbi uralice în nordul Siberiei, va avea o semnificatie pt personaj – simbol)

Dan redeveni omul în care nu puteai citi nimic. Când o împinse pe pat, Laura aproape că se lovi de tăblia din fier forjat. Corsetul i se deschise, zgâriindu-i pielea albă. El o privea cu-n rânjet care nu prevestea nimic bun, poate doar ceva extrem si nou. Cureaua din piele albastră schifui pe lângă mâinile ei cu degete ușor bondoace si extrem de roșii: spune-mi un singur motiv pentru care n-ar trebui să fac asta. Urmă o înjurătură. Laura își dădu seama că el mai băuse și înainte. Si luase pastilele acelea. Și acum nu se gândea la ea ci la mimoza de la cel mai ciudat proces din cariera ei.
– pentru că… ești nașul meu? Șopti ea, prefăcându-se scârbită

– Si verișorul tău, adăugă el satisfăcut de ceea ce ar fi provocat greață aproape oricărei familii aparent funcționale din România. Iar tu, doamna ministru, ai o treabă de făcut chiar acum. Dacă te mai uiti odată în directia din care sună idiotu de bărbat-tu, o să te doară mai rău ca de obicei. Când ridică cureaua, femeia se aruncă-n genunchi în fața lui cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune.

Dacă cineva ar fi văzut scena de undeva din tavan sau din cadrul ușii de la intrare, cu siguranță ar fi rămas impresionat de statuia nemișcată cu creștetul aproape chel, cu mâna ridicată care părea că se transformase din marmură-n bici și de fecioara albă și goală care-și împreuna palmele în fața lui, ca un copil al cărui chip nu se mai vedea. Colăceii de grăsime, aproape rubensieni dacă le-ar fi lipsit vergeturile, indicau cu aproximație o vârstă oarecare. Șfichiul curelei subțiri lovi cu sete creștetul femeii care nu se mișcă din loc. Doar un icnet de durere se auzi și undeva în fundal, Pastorala. Procurorul închise ochii și gândul la femeia prea slabă, prea înaltă, din sala de judecată, îl excită la culme. Niciodată nu mai văzuse ochi de-un negru atât de mat, de parcă nu reflectau deloc lumina înapoi, parcă era moartă. Înlemnită de spaimă. Simți ceva fierbinte pe laba piciorului și vru să creadă că e doar prima lacrimă a femeii din imaginația lui.

– Oprește-te, șopti Laura, prinzându-i puternic gambele. Laura încercă să-și ridice capul spre siluitorul ei să-i comunice că trebuie să înceteze jocul dar nu reuși să-și îndrepte ceafa. Mii de ace îi străpungeau vertebrele și simțea că ochii i se aprind ca două cratere. Maxilarele i se încleștaseră brusc și rămase nemișcată câteva secunde. Procurorul se miră că amanta lui se aprinse atât de repede în condițiile în care jocurile lor depășeau demult sferele unei perversități demne de un marchiz de Sade.

Se aplecă, o luă de subsiori, și-o lăsă s-alunece-ntre pernele moi, apoi îi desfăcu de tot partea de sus a corsetului. Îi plăcea privirea ei imploratoare și submisivă – observă că nu îndrăznea să-i mai dea indicații. Dan mai apucă să-și arunce lenjeria de pe el și se prăbuși, cât era de lat, pe brațul întins și moale al femeii.

20 de minute mai tarziu, un individ scund și pistruiat, înfofolit într-un fel de palton care arăta mai degrabă ca un halat de spital, intră cu buchetul de trandafiri galbeni și cu o sticlă de vin în penthouse. Prietenul lui i l-a pus la dispoziție ca să-i organizeze o petrecere surpriză nevestei. În curand, mama copiilor lui avea să preia fotoliul de ministru în Afaceri Externe. Nu-si mai dorea nimic de la viață. Nici nu-si amintea să se fi simțit mai împlinit ca acum.

Pistruiatul cu ochelari și o claie mare de bucle negre, urechi clăpăuge și ochi veseli descuie ușa și văzu prima dată tabloul Capcana de Îngeri a lui Nicolae Maniu. Rămase o clipă locului. În apartament era destul de cald și undeva în fundal, curgea apa la robinet, poate într-o cadă. Pastorala lui Beethoven – Codrin o ura dar știa că e preferata neveste-sii, se derula ca un act de propovăduire, în camera alaturata.

N. S Mitru ( care ulterior va fi rusul Vladimir, un tehnolog politic din fostul KGB ) i-ar fi spus dacă apartamentul nu era liber și i se păru ciudat. O clipă ezită și se gândi să iasă și să revină în ziua următoare pentru a face aranjamentele, în fond, peste două zile urma să vină ea de la București.

Totuși, curiozitatea bărbatului birui. Dădu la o parte ușa glisantă de la cea mai apropiata încăpere, undeva-n dreapta lui. Dintr-un pat mare, și din oglinzi care păreau că țin locul până și pereților, îl privea șocată Laura, despuiată, si lui Codrin i se păru că privea prin el. La picioarele ei, părea că doarme ca un copil chircit, Procurorul. Verișorul ei. Nimeni nu spuse nimic, Codrin aruncă florile și sticla și o apucă pe scări în jos, 10 etaje, gafaind îngrozit, ocolind lifturile.