S-a deratizat tot orașul pamflet și punct

S-a deratizat tot orasul. Pe la 6, 30 făceam rondul în părculeț pentru ca mai apoi să predau Chituțu somnoros – bunicii. Plin de ciori, se speriaseră bietele de graficul după care s-a desfășurat mortal kombatu pe domeniu public și-au zburat, dinspre parc în oraș. Eu cu-n ochi vânăt și cu părul electrizat de emoțiile rutinei, enumeram în germană: uite mami, mașina roșie, uite mami, aia e albastră, uite mami, un șobolan mort… mă opresc să caut repede pe bab.la. Șobolan. Ah, Ratte.

Futu-i. Azi să-mi plătesc cecu și să nu uit să iau beri și hârtie igienică.

O cunoștința mi-a zis că ciorile-s protejate de lege.
Da de ce, am întrebat eu mirată. Că-s tare multe.
De-aia că=n cuibu ei pot locui și alte păsări, zice. Vânturelu de seară, buha… și mănâncă hoituri. Vin de prin Rusia, că locuiesc temporar la noi.
Deja mă pregăteam să-mi deschid o bere pe care-o uitasem în căruț de ieri când am mai cumpărat pentru lucrători. Da, e plin parcu de șoimi și vulturei am îngăimat eu. Da auzi, un loc de joacă pentru broscuții cu vârste cuprinse între 1 și 3 ani estem?

Mi-am amintit că interlocutorul meu se temea că-i fură ungurii Ardealu. Nu era foarte sigur dacă-i și Dealu cu observator inclus. Nu-i plăcea pe unguri cică, agronom respectabil, avea o pajiște prin alt județ și-o Moriko la noi în oraș și i-a promis Moriko la ultimul scandal că-l cotropește. Asta-mi mai amintesc din povestea vieții lui.

Da de ce te-ai întors în oraș?
(fiu-meu îi turna zeama aia scârboasă din prune la cutie pe șlapi. Că din amabilitate a interactionat și cu copilul și-și ținea piciorul pe o roată.)

Măh, zic, am tot sperat că l-au luat ungurii între timp. Că se cam vede pe unde locuiesc ei și pe unde ne împleticim noi.

Amicu a zis că lui nu-i place umoru nemțesc și că sigur cuibăresc bufnițe, ciocănitori, berze și alte celea prin încrengăturile amenajate de către ciori.

(deratizarea se face de obicei pentru țânțari și rozatoare, alți dăunători, acesta este un pam-pam)

După masă ora 17.

A fost atât de mare disconfortul termic încât am venit acasă plângând, cel mic urla că-i ies dinți. Mie-mi curgeau apele pe sub sâni și mă gândeam că ori mi s-au spart silicoanele ori dau lapte. În parc mă certase un nene că-i prea îmbrăcat copilu.
Da de ce credeți că-i prea îmbrăcat.
Pantaloni? Păi lasă-l în chiloți doamnă să se răcoreasca și el.

L-am lăsat lângă chiloți, zilele trecute și pe când am venit de la serviciu îmi întindea sutienele și ciorapii pe la ușa la care erau muncitorii.

De fapt a rămas în mine și femeia aia din deșert. Da nu puteam să-i spun domnului orășean că beduinii de exemplu, nu poartă pelerina aia doar ca să nu le sufle vântu puța. Sau ca să nu se dezhidrateze cămilele și curmalele.

Când am ajuns la ușa imobilului care devine mobil când bate vântu, am întins palma spre interfon. În loc de cheie. Și-am stat așa câteva secunde cât să-mi dau seama că nu emit nici radiații și nici un fel de unde electromagnetice. Orașul mă paralizează pentru că a rămas ciuntit și oarecum nedemn ca un basm neterminat. Mulți s-au obișnuit așa. Am auzit deunăzi că nu le place unora să zici ceva rău de oraș, c-avem floricele, panseluțe, terase, și linghișpir la petrecerile câmpenești.

Nu mă obișnuiesc.  Chiar îmi iubesc orașul și râd și plâng în sinea mea căci mi se întâmplă și lucruri tare frumoase dar văd și neajunsuri care par a trece dincolo de veșnicie. În locurile astea s-o fi inventat proberbul @prost de dai în gropi? Sau a face trotuarul? Nu, de asta jur că suntem străini, curați, virgini!

 

Sunt oameni de calitate și oameni care s-au obișnuit cu Nimicul ce li se întămplă pe plan social. Sunt copii frumoși care cresc aici și care deja vor să plece. Și e păcat. Așadar mă integrez așa cum îmi spune inima dar nu vreau să mă obișnuiesc.