Poveste veche cu petrunjelu și Hani

           

preluat petrunjelu pentru pesiche

La o scurtă bucată de vreme, după ce ne-am mutat din nou împreună, am concluzionat că ori trăim, ori facem infarct amândoi.

            Nu am știut și nu am simțit în toți acești ani că sunt doar femeia-femelă. Nu am gândit că s-ar fi săturat de mine. Că mă acuză de eșecurile lui. Că-mi va întoarce spatele.

            Astăzi, crede că totul a eșuat din cauza mea. Iar eu… aștept. Să se ridice voalul. Sincer, nu se vede prin voalul acela, l-am purtat și eu. E ca și atunci când ai lacrimi în ochi, ești orb pe jumătate!

A fost milă, iubire, jertfă? Nu vă întreb, eu nu cred… ci știu. Și sper ca din toate acestea trei, a mai rămas o scânteie.

De câte ori poți ierta când ai iertat deja de 70 de ori câte 7? Dumnezeu sădește în tine puterea de-a înțelege slăbiciunea, durerea, mărirea, căderea aproapelui tău. Dacă nu este un fel de iubire, cea care face sămânța să încolțească, atunci nu știu ce e. Dacă nu iubești, nu poți să ierți cu adevărat.

Nu, nu vorbesc de uitare, este cu totul altceva. Memoria rămâne cu bune și rele, este de dorit să fie așa. Dar iertând, cele bune acționează în folosul nostru iar amintirea celor rele ne aduc aminte de suferință, astfel pe cât posibil, să evităm ceea ce ne-a dăunat.

În fiecare zi, timp de un an de zile am ieșit să adun iarbă pentru porcușori. E desertul lor preferat, pot să le dau orice, strigă zilnic după iarbă. Iarna, când zăpada a acoperit totul în jur, am mers în câteva grădini de pe lângă blocuri și-am dat-o la o parte, cu mănuși groase. Am găsit iarbă proaspătă, o adun zâmbind. Când o adun, zilnic, îmi imaginez cum cei doi încep să mecanizeze fiecare fir de parcă n-ar mai fi mâncat niciodată nimic până în acel moment.

Am 36 de ani și până acum  nu m-am gândit cât de important și de frumos poate fi un smoc de iarbă proaspătă. Nu m-am gândit că pot aduna iarbă timp de 3 minute, cu atâta bucurie.

– Dache ducem săptămâna viitoare fetițele la buniche tău, lesem în iarbă, se bucură la ele.

– Buni a mea e moartă. Nu mai spune la bunica. E doar un sat acum.

– Cu iarbă.

– Nu le place să le hurduc pe mașină 100 de kilometri.

– Nu duc o sută, lăsăm la mama tău citeva zile, la concediu.

– Hani, lumea iubește câinii,pisicile, nu șoarecii, eu iubesc șoarecii. Nu le lăsăm nicăieri.

– Eu nu place câine in casa, pisiche nu știu dache place, mi-a aretat vecina de sub mine pisica septemâna trecută.

– Da? Nu mi-ai spus că ți-a arătat vecina pisica.

            Îmi umplusem straița cu iarba, acum ne îndreptam alene spre casă, eu glumeam, el serios ca de obicei.

– Ba dhaa. Aretat aia blonde cu negru în per. Cu perul lung. Doamna dreguță, când mutat noi aicea, eu chelcat pe pisiche dache nu era aprins lumina și nu înțeles atunci ce zis duamna la mine. De am spus Scuzaț. Da acuma a vrut să me pună pisiche în brațe.

            Sincer, îmi pare rău că foarte puțini dintre voi, poate doar cei care-l știți pe Hani, vă puteți imagina acest dialog. Încercam să rămân serioasă, dacă izbucnesc în râs, se supără că nu-l corectez și comută pe germană.

– Cum să ți-o pună în brațe?

– Da, eu spus la ea che frumos pisiche și ea luat pisiche de jos, dat la mine se mingâi. Nu am luat în brațe, nu bun pisica ei, cred simțit că mie friche de animale. Am minghiat pe cap.

– Mare minune! Da, să știi că animalele simt frica.

– Întrebat cum cheamă la ea. Spus che Mirela, poate crezut che intreb nume la doamna…

– Poate. Păi dacă i-ai călcat odată mâțu pe cap…

– Ce zis?

– Nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published.