M-am mutat iar și îmi doresc să ne obișnuim. Cu mutatul

(orice asemanare cu personaje sau situații reale este pură realitate. Oricum, unii cred și mestecă tot ce se întâmplă pe blog, adică am auzit o dată că cineva ar fi spus c-am scris despre el. Parcă ar citi bunu ziaru, Mnezo-l ierte. Pe bunu și pe ziarul tipărit.)

Dragii mei, m-am mutat în municicomuna mea natală. Teoretic, derapajul este momentan, in facto e nuseștiecumcă mă aflu mai aproape de municipiul cu cea mai înfloritoare secție de psihiatrie.

Am sosit cu bine, semileșinată după ce am cărat (iar) 18 saci menajeri. 3 etaje. Sus jos, huța huța, covată de scăldat bebe pe post de bibliotecă. În blocul de alături, băiețelul de 15 ani o bătea pe bunicuța de 77. Aia se ținea de grilajul ferestrei (l-au pus de când a sărit băietu a doua oară, dacă tot n-a pățit nimic, i-au obligat ăia de la protecția copilului) și înjura. Bunica înjura intens ardelenește. Inițial am crezut că-i slujba de la reformați, mă aflu într-o locație în care se aude și trenul și violul și „să luăm aminteeee.” Apropo, asta cu luatu aminte mă deranjează puțin, pentru că după ce se termină producția spirituală începe bârfa cea de toate zilele. 12% din populația orașului se ocupă cu asta – scriu acest procent pentru că acum mă citesc aproape toți (ne)cunoscuții din proximitate.

Am ignorat bunicuța și ne-am împins cumva cu toții-n casă pe lângă scaune, mingiuțe, creme de acu 100 de ani. Mobilierul e de când se prefăcea tata că trăiește, avem maculatură și dosare. Un colțar nou. O canapea.

Ne-am așezat pe covor și-am început să plângem cu lacrimi amare toți trei: bebe pentru că primea lapte a treia oară în ziua aia și țipa că moare: oooh, ooooh, ohhhh mmmmoooohhhr.

Mama pentru că erau trei zile de când a aflat c-o s-o iradiem ca-n centrala atomoelectrică de la Cernobîl și acum se gândea că… moare.

Eu căram, plăteam, cumpăram, achitam, spălam, ridicam, mă crăceam -strict în scopuri purgative- sortam din lucruri, făceam crize de nervi în șoaptă și acum obosisem rău de tot. Plângeam și mă gândeam pe care să troznesc întâi: pe mama că-i fricoasă ori pe bebe că-i mămos maxim.

„Orașul ăsta scoate tot ce-i mai rău în tine. Vez de treabă Ioana. Ia trage-o gură de aer și începe să te integrezi pe lângă societate.„

Zis și făcut. Cum s-a întors mama cu spatele la mine, am tras o gură de credcăconiac, am luat bebele de 14 kile în brațe și am coborât 3 etaje la căruț. În drum spre Kaufland, am oprit de 3 ori să cuget și să-l dau cu cremă de protecție solară pe albușu mic. În parcarea de la kaufland se vindeau mici, erau înjurate muieri și urlau în telefon bărbați care aveau multe pule de dat sau de luat, fiecare după posibilități. M-am uitat peste drum, peste gard, undeva, să văd ceva frumos să-i arăt lu Tudor. Am văzut niște blocuri cu „oawww ce grozavă-i zona verde” și ce multe-s hainele scoase la uscat. Afară sau pe balcoane. Colorate, vechi, noi pestrițe. Mulți oameni pe-aici au coteț, purcei, găinușe, cocoși iar porcii ies adesea din matcă. Nu mă deranjează dar recunosc că uitasem și mă derutează.

M-am asigurat că bebe nu-i leșinat de la atâta lapte și soare (că-și arunca din cap căciula iar cu umbrela mai pocnea intuitiv câtepecineva.) și am cugetat din nou în timp ce făceam cumpărăturile: să devin alcoolică vreo 3 luni și apoi să trec pe xanax, să le mixez sau să încep dracului tratamentul cu trittico? Și cu cogniac. Sau cu… Oh, Tudor. Orice mi s-ar întâmpla, copilul ăsta-mi dă viață.

Raionul de branzeturi, doi mai conturați, români get beget:
– Tu futețași capu da nai auzât ceam zâs tu? Ia treci acasă că vorbim noi acolo! Hrrrr. Bau! Beeeee!

Îndrăznesc să ridic ochii de pe mascarpone. Oamenii din jurul meu sunt, în mare parte, nervoși, agitați, înjură și încerc să intimideze verbal, magazinul e plin, se glumește pe seama altora. Sigur că-mi dau  seama că ies în evidență lucrurile noi și situațiile care erau mai rare la Cluj. People are people. Un gigolo de 17 ani vine înspre căruțul meu cu căruțul lui și văd intenția de a mă acroșa ușor. Acroșatul ușor înspre mine – mamă de taur și peștoaică ce cară zilnic zeci de kilograme-, poate însemna al doilea dosar penal așa că mă rezum la cotitură împletită-n zen.

– Ce te-aș fute, mârăie tânărul. Vreo trei amici chicotesc.
Mă colorez toată, dă-mi mușc limba.

Nu-i răspund tânărului futăcios pentru că n-au trecut 3 zile de când i-am explicat unuia calm și sonor pe linia 48, în Cluj, cum i-aș secționa penisul și i l-aș băga pe gât cu tot cu ouă. Ăla avea vreo 100 de kile și mă șicanase crunt două stații deși eram, cum altfel, cu copilu-n căruț. Nu vă recomand metoda, dar dacă o folosiți tonul să fie ferm și nu vă luați privirea din ochii boului. Eu eram și sub camerele de luat vederi.

Aici e locul în care 50% îți văd de treabă iar 50% nu au O treabă, așa că-și văd de viața ălorlalți. Orăselul mă cam sperie. Pe chioșcul de ziare e scris: CONCEDIU MEDICAL. Mai jos, cineva a notat cu o cariocă: Doamne Ajută!

Sunt foarte multe case de pariuri, treceri de pietoni, gropi, șaormerii și pițe. Magazine second hand. Lumea strigă pe stradă: tu Lucică, da stai la soareeee, aiesta ți-i nepotul? Spitalul se dărâmă pe o parte, pe una e vopsit.

 

Apropo de cei care urmăresc constant viața semenilor: Își doresc s-o condimenteze ei cu fum de la țigări proaste și cu povești. Pentru că cei bine crescuți trec neobservati, rămân cei pentru care femeia sau nevasta e o mergătoare închiriată ca bun propriu, utilă pentru o perioadă, rodnică ori ba, gospodină și… curvă. „Aia vorbește măh, aia care s-a futut cu Ionuț în parcare amu-s 13 ani?” Apropo, unde-i Ionuț, mă gândesc. Sper că s-a însurat.

Sunt anorgasmică de când îl am pe Tudor și evit orice formă de relație-felație și pupincurisme locale. Doamne cât mi-aș dori să întâlnesc în orașul ăsta un bărbat gay! Sunt doar eu și mama și Tudor. Când am realizat strania autoizolare impusă și-am văzut că n-am crăpat, mi-a fost bine. Brusc.

Mesaj: vorbesc miercuri. Rezolvăm la radioterapie-oncologie. Acum lumea e liberă. Pare rău. Nu te mai stresa.
Omul care-mi face acum bine e un ateu aproape convins. Un amic nu prea apropiat. Un om fără prieteni. Cu @amici mulți. Dacă ar ști cât ținem la el, eu și Mihai!

Vin acasă și mă mai înjură doi țigani pentru că nu le dau @ceva. Agresivitatea verbala mi-a atras atenția destul de mult.

Traversez orice parte a orașului în exact 15 minute cu vagoneț cu tot. Asta e bine.

Le scriu un mesaj vecinilor. Îi rog să renunțe la bași și la disco night după ora 22, măcar două luni. Mă bazez pe empatia lor și-mi cer eu scuze că i-am șicanat când au făcut gălăgie. La 3 ore după ce-a dispărut scrisoarea, pot scrie aceste rânduri și nicio sabie ninja n-a trecut pe sub brațul meu. Poate mi-au înțeles durerea învelită-n umor.

O ciocănitoare adevărata bipăie isteric dintr-un copac. L-am învățat pe T să adoarmă imediat când e legănat și-acum, până și legănatul în pernă mă epuizează. Cum să ucid o pasăre cântătoare? Dau un search pe google. Nu cred că ciocănitoarea e cântătoare.
Un câine latră sistematic la aceeași casă, de când sßa cumparat apartamentul ăsta. De nesomn, eutanasiez și câinele-n gând. Dau să deschid geamul, pornește-o motocositoare. Copilu-mi sare pe-o vitrină. V-am zis, veche de 100 de ani. Notez: să aruncăm vitrina. Fiecare sarcină și fiecare decizie nouă mă epuizează.

Mama ascultă ceva cu doamne miluiește ca să nu se mai gândească la cancer. Oameni care nu mă cunosc decât din vedere, mă vorbesc chiar în momentul ăsta. Îmi ard bucile. M-am așezat pe fierul de păr. Se face noapte și gândul că nu e nimeni acolo dacă pic jos, îmi spune că de fapt voi supraviețui. Mi se sugerează împăcări cu oameni cu care nu m-am certat niciodată, recuplări cu oameni care nu m-au mai vrut când am devenit Nimic, adică fără omul cu bani. Îmi dau seama că mai mult decât oriunde, în comunitatea astea mică, valoarea omului stă în ceea ce posedă. Material. Mobil sau imobil.

Mi se face dor de amantul meu. Cunoscuții mi-ar sugera imediat să nu mai spun așa ceva. Femeie cu copil, auz, tăt panaramă a rămas.

La miezul nopții mă trezesc amorțită, cu-n scaun pe cap. Lasă, nu-l trezesc să-l schimb acu, în sfârșit doarme. Încet, mă ridic să-mi suflu nasul, sunt plină de mizerii. Da, știți, toți le avem numai că diferă culoarea…
Rinofaringita lui a trecut la mine. Acum el e bine.

Îmi chiorăie mațele și-mi dau seama că n-am mâncat decât mei fiert, dimineața, oarecând.

M-apuc să fac micul desert cu biscuiți fără zahăr, cereale, mascarpone cu miere și merișoare. Decorez 3 cupe și le asezonez cu câte-o lacrimă, le pun la frigider.

Strâng sacii cu haine aproape noi. Îmi donez trecutul. Și suvenirurile.

A doua zi dimineața sunt total lovită-n moalele capului, mă dor mușchii, picioarele, gâtul și am febră. Dar mica mea familie e veselă și Teo îi spune în sfârșit TATA -mamei mele. Cred că începe să mă doară și capul inimii. Îi schimb repede pampersul și pun o lumânărică albastră în pahar, așez desertul pe jos.

La muuuuulți ani!
Râde bate din palme și se bucură cu bucurie adevărată de copil mic și iubit.