Cum socializezi împreună cu bebelușul pe care-l doare-n pampers de socializare

Ieșim noi doi în parc. Deja este deprindere: ca și cum numai noi am exista pe lumea asta. Mă aștept să mă mir și eu de-acu când văd oameni. Spre bărbații cu copii nu mă uit să salut c-apar nevestele ca lemurii din copaci, de ce-ț zâmbește aia. Zâmbesc mereu când salut, așa am învățat eu, foarte rar nu schițez un zâmbet.
Pe mămici nu le mai rețin la chip că-s multe și au copii de la 0, 2 zile la 2 ani și nu m-am zgâit la ele. Iar acum nu mai țin minte care m-ar fi oprit vreodată, cu care-am interacționat. În schimb o cunosc pe Cătălina și pe mama ei fără nume, o cunosc pe Mara și pe mama ei fără nume. Mara mi-e mai aproape de pansamentul corazonului pentru că mami a ei o crește singură. Mă rog, are doi bunici cul.

Reiau: ieșim noi doi în parc și uite-oooo pe Mara, Mara e mai mare și a început să umble binișor. Are-n mână un covrig și fuge spre căruțul în care stă în fund, țeapăn ca pe lespede, Ursulețu. Ursulețu meu n-a schițat nici miau de vreo 20 de minute, căruțu-l enervează, frunzele care cad îl enervează, jucăria pe care i-am prins-o la vagon a zburat în secunda doi și-acu era-n rucsacul meu, a rămas un elefant. Numa bine-a nimerit Mara când s-a prins cu mânuțele de mânerul căruțului nostru și i-a zâmbit lu bebe cu 6 dinți strâmbi. Cel puțin, eu așa am văzut. Ce-a văzut el:

Un sensei antropomorf camuflat în Rapunzel care s-a infliltrat în lumea noastră și-a încercat să ne atace cu bastonul-cârlig, să ne muște cu colți de fildeș.

S-a prins fiu-meu cu ambele mâini de bara de protecție și când a început să urle, a sărit aia mică-n spate de parcă era Simona Halep în meciul de la US Open. Aterizare-n cur, părinți supărați, Mara a tras aer de trei ori cu colțurile gurii lăsate-n jos și s-a pus pe-un plâns strașnic. Scrâșnitul dinților și preluarea bebelușeniilor, schimbat direcțiile, zâmbete de protocol, ba chiar am zis Scuzaț.

Ca și cum asta n-ar fi fost destul cât să-mi frigă orgoliul de middle-age măicuță, merg mai departe și… (eu nu fac ceva bine, el nu interactioneaza ca-n filmele alea în care se întâlnesc opt bebeluși de 3 ori pe săptămână și se trag de puță, nimeni nu ne vizitează și nu vizităm pe nimeni, o na, na, what s my name, oprește-te din gândit, uite-o pe mami de Cătălina).
Seeeervuuuus, vai, ce mari ne-am făcut, stai în funduleeeeț?

Ursulețu devenise chill în secunda doi când ne-am depărtat de fetiță și-a văzut că nu vreau s-o adopt, ba chiar alunecase-ntr-o dungă de-aproape somn. De fapt nu mai doarme afară nici dacă l-aș scoate cu covată fermecată, pernă, lullaby Mozart babies pe fundal și 3 bibi, cum adoarme acasă.
Când a văzut-o pe doamna că se apleacă înspre el și întinde un deget să-i atingă mâna, a sărit ca electrocutat și-a început o simfonie de-au zburat și ciorile din pomi.

În drum spre casă m-am oprit lângă o fetiță care-și plimbă cățelandrul și am schimbat două vorbe, așa cum fac mereu. Despre limba germană, despre școala pe care ea nu și-o permite și despre doamna-vecina mea care are cățel mic și rău că i-a mușcat pe mai mulți (… nu cer detalii, ascult). Vine fetița și se uită la bebe, bebe devine posac și-și lasă gurița-n jos și-apoi își troznește una peste tâmplă cu elefantu cela. De nervi bag seama, că-i era somn, că nu-l luasem în brațe în ultimele 20 minute. Săracu-i tot ies dinți de vreo două luni, ca să nu pun iritabilitatea pe baza moștenirii genetice.

Și bineînțeles că mergem urland spre casă. Dădea din picioare și-si scotea cizmulițele din fâș, zgaria capota căruțului, ridica mânuțele ca la volei și zdrăngănea maimuțoiu să-l smulgă de pe bară și să-l arunce cât colo. Trec precum o neprihănită blândă pe langă loja cu băbuțele care mă plăceau.

Da ce urlă așhe de parcă-l taie…

Îmi urcă sângele-n obraji și-mi coboară creieru-nspre dos, îmi venea să le zic vreo două.
Dar am învățat să trag aer în piept, trec de ele, opresc, îl iau de mânuțe și-i spun la ureche că-l iubesc și că știe că mami nu-l poate lua acum în brațe c-o doare spatele și că mami nu se supără pe el că ea a simțit cum e să fii singură și izolată de prieteni și de familie într-o relație, să nu te mai poți apropia de oameni, c-o să învățăm noi unul de la celălalt să fim sociabili. Îmi zâmbește, plansul încetează brusc.

Dar asta nu e o poveste, o exagerare, dacă mă conectez cumva la el și-i spun ceva cu sufletul, nu doar cu buzele, mă simte, mă trăiește și el pe mine. Îmi curgeau lacrimile. Pentru prima dată astăzi, a lăsat elefantul ăla din fontă (nu știu unde l-am găsit, am vreo 5 elefanți, l-am pus pe-ăsta că sună cumva) și-a întins mânuțele grase și pline de salivă și mi-a cuprins obrajii tare de tot și am stat așa câteva secunde. Și-a înclinat ușor capul înspre suzeta ce-i era pe umăr (bibi pe care eu îl implor să-l ia afară ca să adoarmă, el mereu îl aruncă) m-a privit iarăși deep în the ezes și-a tras o cufureală de s-a zguduit vehiculul. Gata cu momentu nostru de tandrețe.

Vâj acasă. Numa un zâmbet, parcăm ușurați și fug pe scări în sus că dacă-și amintește brusc că-i e foame nu mai am mult și mă dau vecinii-n judecată, cu empatie cu tot.
Coboară neniucu de vizavi (baston, ochelari borcan, aparat auditiv stricat că i-am spus de 13 ori că-i băiat, de când îmi coborâse-n pelvis).
Ohhh, da ce drăguță fetița, kittty, kitty…
Îl gâdilă cu-n deget pe jachețică, așa-n aer și Ursulețu se uită la el și râde-n hohote. Bătrânul încântat maxim: ce drăguțăăăă!

Mă gândesc serios să mă mărit cu el. Dar o să mă dea-n judecată copiii lui, mai ales dacă-i clachează stimulatoru-n noaptea nunții.

E clar, avem amândoi o problemă de socializare. Și sunt pregătită să trăiesc cu ea.
Are imediat 6 luni și cred că de patru ori l-a luat în brațe un bărbat. Și-aici îl includ pe medicul care-a tăiat barza.

Am imediat 40 de ani și tata nu m-a luat în brațe niciodată -cu-adevărat. Freud s-ar scula din morți pentru așa un caz.