Cum s-a schimbat viața socială de când am copil

A devenit intimă. Social încă nu m-am adaptat și nici nu fac vreun efort.

Dimineața la 7 fără 10 mi-am desfăcut sandvișul în bus. Nu mai puteam, leșinam, îmi curgeau ochii, nasul, îmi scăzuse glicemia, mi-am agățat ciorapii de-un troler de=ăla de la farmacia inimii… ce mai… i-aș fi lipit un rucsăcel între ochelari unui nene aflat în tranzit pentru că și-a cantonat vehiculu lângă bara mea. Și el stătea pe scaun, la doi pași. Da, mă țineam de-o bară că n-am magnet la tocuri.
Mooooamă și când au dat compatrioții mei de mirosul brânzei Rochefort, odată se făcu coloană ca-n zilele lu Moise.
Nu procedez eu la asemenea emisii poluante în spațiul închis, dar acu era urgență și n-aveam niciun tic-tac la mine. Când mă ia cu tremurici aș scoate și-un pește viu. Din rucsac.

Umblu cu rucsac, cu același rucsac de 9 luni.

De când am aflat că-n el încap și dosărele și un termos și hârtia igienică și plasa cu mâncare și apa și o pălărioară și micile 233 de lucruri absolut indispensabile. Arată binișor săculețul, e din piele și e garnisit pe fund cu susan și semințe de la covrigii ăia de-un leu. Colegii mă recunosc după rucsac. Merge la orice. La pantofii albaștri din lac cu toc cui, la pantalonii din mătase neagră, la sacou, la blezerul Zara cu perluțe mici, etc etc. Când apar eu, e ca și cum ai vedea-o pe Cher căutând haine la Tabita. Penibil! Dar foarte confortabil.

Ieri, după ce m-am întâlnit cu Anca –până la urmă nu am cumpărat girafa Sophie la preț întreg că doar jucăriile se reutilizează- mă pregăteam să plec acasă dar m-am întors la birou. Când a intrat șefu, eram cu ea-n gură. Cu girafa. Compulsiv, căutând niște hârtii, am vrut să văd si eu ce senzatie…
Mi-a picat girafa cu tot cu bale pe produsele de birotică.
Dar și dânsu s-a uitat ca la elicopteru din gară.
Plus că-s repezită și m-a luat gura pe dinainte:
– Ați terminat deja?
( proastooooooooooooooooooo)

Nici-o dimineață nu-i cum fură cele cu ferestrele deschise de pe vremea Mirabelei

Și-am dormit o dată într-un pat de copil. Sau odată.

Dacă ies cu 10 minute mai târziu din casă, întârzii 45 de minute, nu 10. Așa s-a întâmplat recent. Că-i ies dinții și clocotea și vâjăia cu spume în dimineața aia și mă ținea de dejte. Nu mă înduram să-l las așa deci am mai stat 10 minute să-l adorm și am reușit.
Iarăși fuga (între timp am cumpărat rimel rezistent la apă), ajung la lucru, merg la baie, mă spăl pe dinți într-o pauză. Și-mi îndes tamponul care este… că după ce-am născut mi s-au cam decalat necurățiile. Mă scuzaț, am simțit eu că intră mai greu da… pur si simplu am uitat că l-am pus deja acasă.
Cine stătea după masa pe covorașu din baie cu ochii ca un capsator, căutând al doilea obeu în căsuța din pădure?
Acum folosesc always că am crezut că-l scot cu trompe cu tot. Scârbos, știu. Da așa-i viața câteodată.

În altă zi, după masă, mi-am făcut o programare și ca să nu mă duc în oraș ca după ajutoare sociale, m-am pus la ferchezuit cum făceam eu înainte când aveam tot timpuuuul din lume. Acu nu-l aveam și n-am vrut să-i prelungesc mamei agonia. Am ieșit pe tocuri nude cu ciorapi culoarea piciorului necolorat și cu capătul fustei plisate prins la chiloți.
M-au lăsat cetățenii să mărșăluiesc așa pe jos 10 minute, 12 cu autobusul, iar pe jos. Vai, dar ce bine e să te mai aranjezi, îmi zic, să te simți admirată, să se întoarcă după tine capetele, să se sucească… nu vă supărați că vă spun, v-a intrat fusta pe sub piele, zice-un copchil mic și negricios. E frumos așhe da m daț 2 lei?
What? ♣
M-am întors ca radaru de artilerie. Era gravă treabă, se observa și din dronă, în ce lume trăim, de ce nu m-a atenționat nimeni până acum?
Da-m daț doi lei?
I-am dat 10. Ultimii bani pe care-i mai aveam la mine, adică pentru bacșiș…

Îmi textez mesaje, cu mama, dintr-o cameră-n alta

Am descoperit o limbă nouă, vă las o mostră. Ne înțelegem perfect, vă recomand călduros, mai ales dacă vă plângeți că nu aveți o bună comunicare cu unul dintre părinți! Curând mă pregătesc pentru PhD-ul în Comunicare. Îmi propun să prezint cele mai noi idei care vor îmbunătăți relațiile între adolescenți și părinți.

Si mai avem tot felul de dialoguri constructive, un fel de proză lirică renascentistă. Eu pun copilu-n marsupiu:

–Nu-i dai în cap?

-Azi nu. Când e vânt.

Într-o dimineață cam pe la 4,30 a început copilul să plângă foarte tare și i-am scris mamei să aducă laptele. El bea la 6, dar acum nu l-am mai păcălit cu ceaiul că-l dor gingiile. Când mă trezesc cu visul ăla în care mă sufoc și cad, bebe îmi găsește nasul și-l molfăie (da, da, nu faceți copii dacă n-aveți nas mare!). S-a obișnuit repede cu girafa și nu neg că ar fi o formă de asemănare.

–Scoate căruțu, scrie mama și apoi vine cu laptele.

Nici nu m-am mai uitat la ceas. I-am dat să mănânce, am plasat gardianu lângă el, mi-am tras două dungi în loc de ochi, am scos repede căruțu din keller pe casa scării. Mi-am uitat și sandvișu. La 5 și 20 eram la serviciu, așteptam portaru.

Daca îmi mai scrii să scot căruțu la miezu nopții... de fapt am tăcut din gură și m-am dus acasă c-o oră mai tarziu, calmă și narcoleptică.

Apăsase din greșeală pe trimitere mesaj când a sărit din pat să fugă la bucătărie. Așa că n-am mai mieunat nimic.

Vremea lu Busu

…si elementele meteorologice de-a doua zi sunt două lucruri la fel de diferite precum mărul și prăjitura cu mărar. Nu știu cum se face dar ori de câte ori trec eu prin living seara, când mama face sudoku, Busu sau altcineva recită din Vremea. Bine, asta dacă nu-și dau cu părerea despre ambarcațiuni, circulația pe DN1 Brașov, copiii romilor nesupravegheați, fier vechi sau dileme existențiale care-ar trebui să-i anime și să-i amuze pe coprezentatori. Sau să ne arate nouă pe unde ne situăm cu Apocalipsa. Mă rog, mie-mi stă mintea-n loc, mai ales că gândesc în 7 părți și nici bipolară nu cred că sunt.

E cald mâine!

De 3 zile ma tot pregătesc de caniculă. Păi și ies dimineața cu rochița verde din mătase și-o brățărică, ai de capul meu, afară erau rămășițele uraganului Irma. Era s-ajungă rochia-n stație înaintea mea, m-am dus frumos înapoi și-am tras ditamai paltonul pe mine.

În autobus, băbuța cu păru alb, rujată cu vreun Lancome (c-altfel puține delicii de-astea sângerii nu se întind în 8 minute), agățată de bara “mea”, mă privea așa, de sus, cât era ea de purice: vai de capu tău, în sandale, fără ștrampi, rochițăde voal și ditamai paltonul, zici că ești Lostrița lu Voiculescu, că pe vremea mea se făcea carte, ce știți voi, astea care ne numiți babe comuniste.

Și-și făcu cruce și mă rezemai și eu pe-acolo de ceva cald. Nu mai prinsesem busul potrivit iar următorul era plin ochi.

Când să mă desprind și eu dintre oameni, îmi mișc curu de langa barbă albă care-mi sufla-n dos, dormind pe două scaune. Tu erai, năclăite-ar peștii? (un nene boschetar, vinde cartoane în centru și dă iconițe, nu cerșește, joacă șah la clubul pensionarilor din parcul în care mă plimb eu după masa iar dimineața pute îngrozitor a tutun și haine nespălate, ia mereu același autobus). Altfel e de treabă plus că am impresia că și-o face și-n mijlocul de transport, altfel nu-mi închipui de ce pute așa.

 

Doamne ajută! 

Nu-mi place să arăt cuiva că aș fi credincioasă. Nici nu neg declarativ, în nici un caz. Sunt. Dar cascadorii râsului ar zice că nu, și oricum, este ceva absolut subiectiv în a crede.

Adică nu arăt făcându-mi cruci în mijloacele de transport, nu-mi duc lanțișorul de aur la sfințit (n-am lănțișor de aur), nu merg la biserică (n-am cu cine lăsa copilul).

Donează dacă poți, nu te sărăcești o dată pe lună, fii bun, nu fii mândru, vezi-ți de treaba ta. Defectul meu major constă într-o repudiere constantă a nedreptății crase, dovedite, vizibile, drept pentru care-mi iau șuturi în cur când sar în Nil pentru alții. Cam asta.

Bine măh, eram în 25 –mai nou găsesc foarte relaxant plimbatul cu autobusul- și ascultam ceva-n căști. Fustă scurtuță, machiaj decent, visătoare, o monalistă modernistă. Nu știu dacă ați observat voi că majoritatea personajelor din jur sunt triste, apatice, cu colțurile gurii lăsate-n în jos, cu ochii sfredelitori. Puțini arată ca-n occident sau ca dup-o doză de… Cola. Și aproape toți își pun imediat masca de veselie dacă-i abordezi, când de fapt lumea lor e negativ-anticipativă, neagră, tristă, deprimantă și plină de frici. Știu, c-am fost acolo.

Eram chill. Și sună telefonul. Trag căștile când observ cine mă apelează și vorbesc. Neatentă fonic, lucru care altădată m-ar deranja. Vai, mulțumesc, sunteți drăguț, da, bine, vorbim, mă sunați când puteți, dacă doriți, miau. Și când se termină convorbirea, pornește la volum maxim acatistul sfantului acoperămant al Maicii Domnului. Il stiu pe de rost. Mă liniștește.

Nu le-am dat gata pe toate mândrele de 70 care au flotant de Cluj, abonament gratis pe 25 și-au binecuvântat 4 biserici până pe Memorandumului? Ba daaa.

Da să fi văzut cum s-au întors toți spre coru bisericii. Parcă strigasem alahu akbar sub roba vreunui judecător de la tribunalu Cluj. Asta e, controversată religia oricum ai lua-o dacă e să ne exprimăm plastic.