La înmormântare, păstrezi tradițiile!

Mortu târomea-n sicriul din lemn alb în care-l puseră ăi de la pompe funebre.

Oglinzi acoperite, toate ca la carte, să nu ne vâneze strigoii, nu ș ce pătură era întoarsă, eu plângeam că-mi era milă de cum bocea tătăișa. Și cam așa, m-am dus la înmormântarea aceea că n-am avut ce face dar zău că numai la… așa, cum zic. Fusei.
Intră și Hani dacă vede că nu mai ies 25 de minute. Că prin curtea casei, în afară de găini isterizate și tăvi cu pahare pline de pălincă, așezate pe măsuțe, mare lucru nu era. Îi spusesem dinainte că la noi se face protocolul câteodată descoperit, mai ales la țară, cum cred și cum consideră rudele apropiate.
Mă duc spre Hani, în capul ușii, între timp trece pe lângă noi fratele mortului, îl condolăm.
– Poți să vii că nu arată rău, chiar nu arată și apoi e pus un voal ca o perdea, nu se vede chipul,  încerc eu să-l încurajez pe Hani care prefera probabil să vadă cum arată fântâna pe dinăuntru, dar nu mortu!

Pe atunci, ne conversam mai mult în engleză dar Hani prefera româna decât engleza lui de Chenbrigi.
– Bine, viu acolo, dar ce trebui… spui ceva către uameni?
– Nu, tu numai te uiți trist la oricine și spui îmi pare rău dacă vine cineva la tine să te pupe sau întinde mâna. Că așa se face la sat și dacă nu te cunosc, ei vin.
Intră Hani, c-o mutră de cal proaspăt potcovit

Ca să nu se ducă direct la căpătâiul mortului, unde-i vedea pe toți că merg să se uite ca la muzeu, el se duce la oglindă. Și odată trage Hani al meu leveleandra de pe oglinda cât un juma de perete și începe s-o împăture frumos, ca să ajute, cine știe cine-o fi aruncat chirpe de s-a agățat acolo, nu frumos…

Apăi dragilor, numa mortu n-a sărit din cofrag, trei cuscre și-au dat jos sumanu și l-au aruncat repede pe oglindă, eu am crezut că se pregătesc să-l caftească. Hani proceda cum îi spusesem. Înmărmurise. Stătea trist și se uita la ele.
– Nu bun? o întreabă pe ai mai săltăreață.
– Nu domnule, nu mai faceț așhe că vă bântuie spiritu și nu să pote hodini, rămâne în oglindă! strigă lelița, care în sfârșit reușise să facă iarăși cavou direct în cameră.
Eu n-am avut nicio reacție că mă aflam lângă fratele mortului, care plângea în hohote. El n-avea nimic a face cu oglinzile și stafiile, își lăsase așa capul pe umărul meu.
– A… cine rămâi la oglindă?… înțeles, așa tradițion, îl aud pe Hani replicându-i tătăișei.
– Da, da, confirmă alta, tradițion, domnu! Aia înțelegea englezo-germana franțuzească, era muierea brigadierului.
Mai trec 15 minute, timp în care Hani nu se dă dus de lângă oglindă. Care cum intra să condoleze, la el se ducea că era chiar lângă ușă.
Dacă vedea că unii-l pupă, îi pupa și el. Orice glăsuiau, inclusiv ce mai faceți, Hani răspundea ferm și evident trist:
– Taaare rău!
Unu la mână că înțelesese de la tanti aia că tradiționu nost e să rămână el lângă oglindă. Sau cineva. Doi, el nu ținuse minte îmi pare răul acela și tare rău era mai bine și mai ușor.

În sfârșit vine și el lângă sicriu, se anunță popa pe-afară, trebuie scos mortul, cine se oferă, zarvă, traduc ce și cum pot.
Îi spune Hani cu toată groaza fratelui mortului, ne cunoșteam bine și-l vedea disperat:
– Poți agiuți la tine scos frate tău dache nu poți singur.
Ăla se uită la el, dă din cap, spune mulțumesc, câteva tanti pe-acolo aruncau busuioace-n sicriu.
Vreo 5 bărbați se adună împrejurul sicriului, Hani la picioarele mortului, numa-l văd că bagă mâna pe sub lințoliu și-i ridică ăluia gambele-n sus cu tot cu rigor mortis.
Acu, sării io pe el, că nu mai aveam mult și ne dădea în judecată familia mortului.
El a crezut că decedatul trebuie scos afară fără sicriu, pentru slujbă.

Am mai stat puțin și la masă, dar dac-am văzut că se cam teme lumea să șadă lângă noi, am zis să ne ducem în drumu nost´.