Parenting agresiv sau terapie țintită?

Pentru pet owners: Deși am scris despre stăpanii de câini care-i lasă în locuri nepotrivite fără lesă, nu am fost blandă nici cu mine, niciodată! Ca femeie, ca mamă, nu am fost deloc.

Așadar, nu ar trebui să se simtă nimeni personal vizat de ceea ce scrie un autor, ăla scrie, se inspiră din viață. Nu îți scrie scrisori ție personal, nu te vizează. (am primit un mail în care cineva-mi scria că nu mă mai urmărește pentru postarea răutăcioasă despre animale. Desigur că un om oarecare, cu 10 animale sau copii sau balauri, nici nu s-ar fi sinchisit să-mi scrie, dar nu e ca și cum eu aș vrea să fiu urmărită și în nici un caz nu cred că postarea e răutăcioasă. Doar ușor de judecat, ca orice opinie de pe internet)

Parenting: Nu trebuie să-i explici copilului la 4 ani cum au pus tati și mami ghiocelu-n vază.

Și nu-i ok nici să-i dai clasica scaltoacă după cap, repetat și să-i spui că-i rău, prost și c-o să ajungă să oprească trenu-n haltă cu dinamita. Cele mai multe certuri și nervi într-o casă (la nervi am constatat pe propria piele) vin din fricile noastre. Și acolo intervine momentul în care te duci tu, adultul la terapeut, copilul are 7-8 ani și tu peste 40.

Cand strigi sau lovești îl vezi și tu cum se uită în secunda aia speriat și trist și nedumerit la tine, da, la tine care ești plasa lui de siguranță, indiferent ce boacănă a făcut? Îl vezi.

Nu merge pe parenting agresiv, nu-i spune cuvinte nepotrivite pe ritmul de „am glumit”.

Toți avem temeri. Anxietate, frici mari. Ireale, multe dintre ele și totuși, se hrănesc cu energia noastră.

Ce temeri am eu?

Frica de abandon, de a fi lăsată deoparte pentru că am greșit. Deși m-am descurcat până la urmă în cele mai grele momente, numai eu știu cați Oameni au rămas în jur între atatea persoane.

De aceea insist, încurajează copilul să știe că ești alături de el.

Fără legătură cu copilăria mea, totuși, cele mai reale și intense amintiri legate de „nu ești bună, nu te descurci, nu te vreau așa” – au venit pe rând, după 20-30 de ani de la oameni pe care i-am iubit. Chiar și cand am comis-o urât față de o persoană mai distantă și m-am căit cu adevărat, am plîns ca un copil și i-am cerut iertare, nu m-a iertat și a continuat să mă pedepsească. Am suferit ca un copil, nu ca un adult care se poate regla emoțional pe frecvența “mai las-o naibii”.

Apoi au fost oameni apropiați care m-au dat la o parte și nici măcar nu a mai contat că vreodată am fost bună. In sufletul meu s-a conturat ideea că oricine ar fi, oricât de apropiat, mă va judeca/parasi fără să se uite-n spate dacă-i greșesc. Și nu știam întotdeauna cum să NU greșesc. Și nici nu am știut pînă la terapie că sunt acolo, undeva, oameni care te iartă când nu te porți cum vor ei și te acceptă așa.

Mi-am amintit foarte greu iertările și prea des trădările. Poate și pentru că, la randul meu, am trădat destule relații. Toate au un preț. Știu că după ce-am întalnit  ultima aproape iubire, mi-am zis că mă va lăsa pe-o bancă-n parcul în care ne-am cunoscut, dacă ceva nu-i convine, că e un vis prea frumos. Cand iubești poți vedea în orice corb un porumbel alb. Dar am vrut atat de tare să cred că pot fi iubită fără condiții încat am mers înainte. Și după câteva luni, m-a lăsat pe banca aceea pentru că am băut prea mult vin, am dansat toată noaptea, m-am simțit bine împreună cu el.

El a simțit altceva.

 E adevărat,  nu mai am încredere în oameni. Nu mai aștept nimic de la ei. Dar uneori, mă surprind! Pentru că am făcut tot posibilul să nu detest oamenii, să nu am idei preconcepute despre bărbați sau necunoscuți cu care interacționez. Să nu fac aceeași greșeală: să-i judec pentru că nu se poartă cum mi s-ar potrivi mie. Însă știu și simt cand sunt în plus și atunci mă retrag de tot, ca un melc.

Toate aceste lăsări la o parte le-am perceput prea dureros, prea personal. Cu o continuitate acerbă. Ca un copil, am preluat ideea că nu sunt bună, că nu m-am aliniat corect și apoi n-a mai existat nicio dorință de-a corespunde așteptărilor cuiva.

Apoi îmi mai este teamă de vreo boală, de neputința de a plăti taxe, de anumiți indivizi agresivi. Din fericire nu am atacuri de panică, dar am avut în tinerețe.

Știu că atunci când eram eu fată mare nu mergeai la psiholog și la psihiatru că erau tabu. Dar astăzi, e mult mai ușor să îți ajuți copiii, așa cum îi ajuți cand îi doare burta, capul, piciorul. Și sufletul doare adesea. Și medicamentele de acu 30 de ani nu sunt pentru copiii tăi. Și nici predicile seci. Dar despre asta în altă postare, mai jucăușă.

Poate să fie chiar amuzant să vezi realitatea: terapeutul tău nu leșină pe canapea cand îi povestești toate minunile pe care le porți în spate, nici nu te judecă, nici nu-ți spune că s-a terminat. Dacă merită banii? E cea mai bună investiție pentru anxietatea ta! Și nu te spune nimănui.