Frica de insecte de orice fel
Cărăbușii, singurătatea și terapia
Viața e grea. Cu provocări. Pe bune, pentru toți. Nu e ca și cum mie mi-e rău azi și ție bine și maine nu se întoarce roata. Roata întotdeauna se întoarce. Ați observat vreunul ciclurile de aproximativ 10 ani din viața voastră? Nu? E prea grea întrebarea, înțeleg.
Eu am acum cutare griji de mamă singură, chestiuni care-mi pun limite. Rate, griji, poate singurătate deși suntem peste 8 miliarde de oameni pe pămant. Tu poate ai nemulțumiri în căsnicie, te gândești cum ar fi fost dacă nu făceai cutare pas. Te bucuri de o reușită sau de o partidă de… shopping și-n 2 zile redevii colegul/colega mînioasă, ternă, cu toane, mai o bârfă mică la oraș mic și te întrebi de ce-i așa înțepată aia din biroul de-alături. Pentru că ne gândim doar la problemele noastre. Foarte rar, cum să rezolvăm necesitatea cuiva.
Vezi, nu are importanță numărul oamenilor. Ci calitatea conexiunilor. Și nu ne mai știm face conexiuni. Vorbim, existăm doar pentru noi și maxim 1-2 alte persoane pentru care ne beștelim salariul. Restul sunt figuranți. Și-i tratăm ca pe unii. Dar nu ne place să fim tratați la fel.
Eu măcar astăzi știu de ce nu mă potrivesc oriunde. Știu că dacă stau înfofolită în treningul de la Primark pe-un canapei și citesc Arrabisch fur Dummies sunt tolerabilă, chiar frumoasă și extraordinar de zen. Dacă mă vezi la party (înainte de diagnostic) și nu sunt ok cu atmosfera și-am ras cu 2 pahare-n plus, știi că soțu-tău s-ar putea să viseze cărăbuși câteva nopți, așa că mă vei urî instant. Și nu mă mai chemi, deși sunt sufletul petrecerii. Și bărbații oricum, or să vorbească urât de mine. Da, beneficiile faptului că-n 2026 ca femeie nu ești chiar babă după 45 de ani.
Let s take it as we want, anyhow J Nu pot suporta în preajmă pe oricine, oricând și asta n-are a face cu persoana respectivă. Nici n-o judec, nici nu mă gândesc că s-a uitat urât la mine. Nu rezonez și nu te pot lăsa să-mi predai tot bagajul tău emoțional. E bine să-ți accepți genul de singurătate într-o lume cu miliarde de oameni și… ah, da, cărăbușii.
Aveam 12 ani când m-am îndrăgostit de Boni, cred că-i ziceau așa pentru că era singurul care pe-atunci ne aducea niște jeleuri demențiale din Ungaria. Și l-am iubit vreo patru zile, ne jucam prinsa pe-afară pe o alee pe langa bloc, eram vreo 16 copii. Pe un perete scria Heavy Metal și pe celalalt Depeche Mode. Sub depeche Mode scria în paranteză JOS. Cred că erau un fel de alegeri trap din anii 90.
Că-mi mai scăpa o mână pe sub bluză, în fugă, mie și altor fete, puteam să-i iert lu Boni. Dar când a prins Cărăbușul, când mi-a strecurat cărăbușul sub pulover și am auzit bazâitul ăla, îmi mai amintesc doar felinarul de deasupra străzii. Se aprinsese. Și era plin de cărăbuși. Și unii cădeau pur si simplu ca niște nucșoare mici din cer, cică-i frigea felinarul. Mai știu că mă durea gâtul și-mi era sete și voiam acasă. Ramona mă ținea de mână. Și apoi mi-am dat seama că mă durea gâtul pentru că urlasem pînă ce fetele mi-au scos cărăbușul de sub bluză.
Acum, Boni vinde bomboane și ziare la un fel de chioșc în Cluj. E căsătorit a doua oară și la cum îl cunosc, în loc de bomboane are cărăbuși caramelizați.
Mă tem de atingerea firelor de iarbă pe piciorul gol. De orice trece de mărimea unei furnici. Mi se plisează pielea când aud un zumzet langa ureche și dacă văd o goangă în spațiu închis înlemnesc. Dacă părul meu mi se atinge apoi de nas sau de obraz, sar în sus: e goanga! Creierul meu mă pune pe stop de parcă sunt față în față cu T Rex. Eu știu că e o stupizenie. Cunosc că absolut toate reacțiile mele reprezintă cea mai nemernică și fără rost frică.
Am predat frica de gândăcel și moștenitorului. Oricine are ADHD și o fobie cel puțin, înțelege cum e, altfel nu prea ai cum. Zici că-s doar istericuță sau cu aere (sunt, dar după muesli de la activia). Că-s și gandăceii niște vietăți lăsate de Domnul. Dar eu nu le detest/urăsc/contest rolul pe pământ. Poate m-au mumificat în altă viață și m-au închis într-o piramidă plină cu scarabei. Așa că mâine merg la terapie și o să vă povestesc cum e. Nimic nu e întamplător.
Și da, cred că suntem singuri pentru că nu suntem interesați cu adevărat de ce face/vrea celălalt, ce simte, cum îi merge. Povestim poveștile noastre. Nu ne prea gândim dacă i se potrivesc și celorlalți. Dar când ajungi să-ți dai seama ce frumos ar fi dacă ai îmbunătăți ceva la tine, o să vezi cum relațiile reale și aparent întamplătoare, te-au învățat ceva. Și nu mai vrei să mergi printre oameni din rutină și nepăsare, doar ca să ajungi la cei care, spui tu, contează cu adevărat.