Zona în care locuiesc momentan, oamenii pe care-i întâlnesc momentan
Zona în care locuiesc momentan este una dintre cele mai liniștite din Cluj. Sunt câteva parcuri excelente! Și e încărcat de potențiali parteneri:. Aici e ca un braduț artificial împodobit cu baterii duracel refolosite. 30% sunt moșneguții veseli și surzi. Numai o dată, de când domiciliez aici, am dat peste un pokemon vulgar. A venit spre mine-n stație și m-a prins de articulația mainii. M-a tras spre el: domniță mi-ești ca o muză de colecție. Fix așa.
Un cățel, a zis stăpână-sa și l-a certat rău. A și plâns câinele, zici că era ursu brun și-l plesnea Masha-n desene animate. Da io m-am scăpat pe mine de frică. N-am mai avut probleme cu hemoroizii 3 zile. Poate că-s bune și gardurile astea la ceva. De atunci mi-e frică de câini. Recunosc, mie mi-e frică și de copiii altora și de părinți și de vaccin și de facturile de la E On gaz. Dar nu-mi permit terapie.
Tăticii.
Tăticii apar în weekend. Cei mai amuzanți sunt cei singuri care împing trăsurica-landou cu nou-născutu. Merg săracii ca urzicați, sunt printre puținii care nu folosesc telefoanele mobile, să nu li se trezească zornăitoarea. Că ei știu mai degrabă să dea jos o veveriță din copac decât să-l utilizeze pe bucată din mine nime nu-i ca tine. Că arată așa, parcă s-ar rupe dacă îi cade bibi din bot.
Sunt din păcate și tătici primordiali, relaxati, tociți, cu chipuri expresive ca un curpător. dacă țipă nevasta, copiii, dacă îi întreabă ceva vecinu, dacă-i rogi să mute masina de pe locul tău, ei vorbesc: ce? Zboară semințele printre incisivi, vorbesc urât cu pruncii mai mari și se leagă de anumiti trecători. Mai ales de cei care poartă fustă și par (și ei știu că sunt) din altă lume. Nu e deranjantă aparenta simplitate, simplitatea e frumoasă dar ei n-o au. Lipsa de empatie doare. Ei înjură, beau bere în fiecare dupa amiază, scuipa semintele pe alee și la locul de joacă, vorbesc tare de parcă ne-ar interesa pe toți cât bea colegul lui și cam astea-s subiectele. Dacă nu e fotbal, e copil umilit sau nevasta portabilă care să-i aducă lui încărcătoru de la ăifon. Pleci capul, te gandesti la altceva, ocolești aleea cu giboni că doar n-o să treci prin mijlocul aleii LOR.
Între noi fie vorba, singurul cățel din parc care nu-mi place, e cel al lui Andrei Marga. Când îl văd, îmi imaginez cum l-aș fugări cu-n băț de bambus, strigându-i că ar merita să-l zidim în clădirea ICR. În timpul ăsta, câinele s-ar juca fericit cu mingea.
cum sa nu iti placa Clujul?!? mie imi place mult 🙂
in zona in care stau eu acum nu avem parcuri frumoase, ne descurcam cum putem 😛
poate pe cand iesim la pensie o sa ne faca cateva si noua, sa ne putem plimba cu bastonul.
copiii cresc repede, ei nu mai apuca.
Am râs copios și am trimis link-ul în PM către două prietene. Să-mi fie cu iertare, că-mi dau seama că unele chestii sunt dureroase sau enervante (ori chiar ambele la un loc) atunci când se întâmplă, poate și ceva vreme după, dar chiar nu m-am putut abține gândindu-mă că văd lucrurile cam prin aceeași pereche de ochelari. Numai că nu-s încă mămică. Dar iubesc copiii celor două prietene ale mele în vreme ce mă-ntreb ce naiba e defect la mine de alții nu-mi plac :)). Sper să mă tratez, dar n-am bani pentru așa ceva deocamdată.
Cluj, unul dintre cele mai frumoase orase din Romania. 🙂 Lucky you!
La intamplarea cu cainele cat vitelul subscriu. Am patit-o putin altfel si eram tot cu burta cat casa. M-am strecurat printre o masina parcata pe trotuar si gardul nu prea inalt al unei curti si un caine imens a facut un salt, a trecut cu capul peste gard si mi-a latrat drept in ureche. Am tras o sperietura groaznica, puteam sa avortez acolo si mai multe nu! Mult timp n-am inteles ce l-a starnit asa, era un caine de vanatoare, astia nu sunt buni de paza neaparat. Subscriu si la restul. Cat am iesit in parc cu copilul m-am convins ca lumea e nebuna.