Iubirea ce revine după 20 de ani de hoinăreală și Cenușăreasa

Ieri am auzit la televizor că o cântăreață s-a reîntâlnit cu iubirea ei de acu 20 de ani și în sfârșit au putut fi împreună. M-am oprit un moment s-ascult că-mi hrănea nostalgiile. N-am nicio iubire cu care să mă reîntâlnesc dar povestea era emoționantă.

Și el și ea se iubiseră nebunește dar s-au pierdut în viață cu alți parteneri, au făcut alți copii, au avut alte case dar nu au uitat niciodată unul de altul. M-am gândit un moment dacă e tragic sau extraordinar și dacă e, în ce fel? Ce simt foștii parteneri? Ei ce au fost? Poate că unii nu erau demni de iubire da cine i-a ales? Poate c-a fost o eroare măritatul, însuratul iar declarațiile erau expirate dar copiii?
Mă și văd la o masă cu copilul:
– Mama tu l-ai iubit pe tati când m-ai făcut?
– Oh, daaa. Dar cel mai mult l-am iubit pe Hans.
– Și unde-i Hans?
– În Mallorca împreună cu copiii și nevasta.
– Mamă tu ai vrea să te căsătorești?
– O, daaa. Dar numai dacă întâlnesc pe cineva pe care să-l iubesc și mai mult decât pe cel pe care nu l-am uitat niciodată.

Adică eu te iubesc pe tine dar mă însor cu vecina că de ea… m-am îndrăgostit. Ea nu l-a uitat pe el dar s-a măritat cu temiricine că deh, femeile și bărbații asta fac: se însoară, se mărită, se pozează, se plictisesc dacă totul merge bine și-și amintesc c-au lăsat undeva o mare dragoste.

Optez pentru varianta în care el și ea, cunoscându-se de multă vreme și fiind amici s-au regrupat într-un moment în care ceilalți nu mai existau în viața lor. Până atunci au trecut prin multe și acum s-au potrivit. Înainte nu s-ar fi potrivit pe termen lung și nu ar fi știut să se prețuiască. Nu-s tembelă, știu că celui cu care ești acum îi declari că nu ai mai iubit pe nimeni în felul ăsta și dacă o faci după un coniac împărțit la doi te și crede. Pe fostul l-ai iubit „tot Cel mai mult numai că Altfel”. E grele ecuațiile astea mai ales când avem o nevoie disperata să credem că suntem unicate demne de prețuire veșnică.

Era odată o codană într-un sat

Nu era frumoasă în sensul liric și nici ca-n desenele cu Rapunzel. Îmbelșugată-n vorbă, aranjată strict cât să nu iasă-n evidență, plină de bun simț și optimism, grăsuță și mică dar nici nu i-ar fi stat bine altfel. Așa era. Așa o vedeam noi, puștani și adolescente naive aflati mai mult prin vacanțe.

Dar ea locuia acolo. Avea o casă frumoasă dar cam veche și o mamă și pe-amândouă le îngrijea cu devotament și cu drag, n-am auzit o dată vreo vorbă rea prin sat de la ea sau înspre ea. Bărbat-su, un bătăuș care-o teroriza, a fugit într-o zi cu alta și s-a supărat de-atunci Dana (o să-i spun Dana). Și nu ne mai chema pe la ea, ieșea rar din casă, îl iubise pe năprasnicu specimen care nu se putea controla pe el, darmite pe-o fameie finuță cu care nu știa să vorbească. Dar pe-atunci așa era Normal și a mai rămas Normalul și s-a răspândit ca o pandemie.

Dar despre Dragoste e vorba aici.

S-a ofilit Dana, a rămas ea grăsuță și rumenă-n obraji, știam și-auzeam că-i e casa tot îngrijită și curată și hrănea animalele, curăța pe câmp, semăna și culegea și-l aștepta pe el. Nici acum nu se-auzeau vorbe despre Dana și toți o iubeau și-o căiau pentru soarta nedreaptă. Era o fată simplă, fără școală, puternică, arsă de soare la câmp, ea nu ieșise niciodată din țară la cei 30 de ani sau 35 cât avea pe-atunci.

A stat mult singură. Vreo 5-6 ani. La sat se aude repede dacă ai ibovnic sau pierzi nopțile-n fân și de Dana nu s-a auzit absolut nimic.

Într-o zi a venit un italian la pescuit, a trecut pe-acolo. Dana era la fântână. Și nu e o poveste.
Acum are un copil sau doi, locuiesc undeva lângă mare și din când în când vin în România. Nu mai știu dacă și-a vândut sau nu casa părintească dar am văzut-o și arăta exact la fel, ca acum 11 ani (or fi fost de când nu mai știam nimic). E fericită, se vede pe ea. Nu ne-am vorbit, nu m-a văzut.

Și are un soț frumos de pică. Iar cumetrele spun c-o iubește și-o adoră nu alta. Mama ei a văzut Vaticanul, Rimini și a mai dus-o Dana pe unde-a crezut ea că i-ar bucura inima.

Între timp zic unii că ar fi căutat-o cel dintai să se împace. S-a terminat totul demn și definitiv la tribunal și-a apărat italianul interesele femeii sale până la sfârșit c-ăsta cică voia să-i ia casa și alte acareturi.

Asta e Dragoste. Sau Destin. Sau un strop de pricepere cum că are și suferința rolul ei între atâtea alte zbocoteli aparent banale.