Cum l-a înfiat Hani pe Poncho

Mă sună Hani din țările calde.

Eu eram c-o prelată-n cap, așa, ca un fel de ploier transparent cu boabe, mergeam să acopăr căruțu-n uscător. În gură luasem (da, sună bizar) partea plastifiată de la suzetă ca să am mâinile libere. A sunat el direct, cum obișnuiește, pe facetime.

– Mda zic cu-n sfert de gură, mă bucur să te văd, guten morgen.

Cu specificația că nu vedeam nimic pentru că Hani nu știe să țină camera înspre el. Eu văd un bec, un cui din perete, barba lui, dinții, un ochi sașiu și în sfârșit îmi arată friptura de creveți d-ăia după care saliva el și de la care-mi blestemam eu colecistu când îi găseam incognito în paste sau în paella. C-avusesem noi o perioadă bună de Spania și mergeam în Spania cum merg alții-n târgul de mașini.

Așa. Oooo, ce bine arată, laud eu sincer cu-n ochi la cârpătorul pe care tăiase ceva ardei și cu altul la ecranul laptopului că-mi schimb tema, știți, adică lucrez. Răspund cu da sau nu că atât știu pe WP. Hani chiar gătește bine, nu e glumă, de-aia am ajuns eu cât o scândură că mă-nerva și apoi mă hrănea numa cu broccoli și ghiveciuri să nu facem colesteroale.

– Vrei să-l vezi pe Poncho?
– Poftim?

Între timp răspund la ușă. Sosise pachetul de la Alina Anghel Un tânăr fercheș cu barbă stufoasă și alură de taliban scana coduri la mine-n hol.
Hani s-a cam pleoștit. Poncho… zice în șoaptă.

– Ăsta e curierul, îi arunc eu repede-n în germană, liniștit poți să mi-l arăți pe Poncho (ce mama sărăciei o mai fi și aia, un lucru știam că Hani nu-i impertinent și obraznic sub nicio formă, că are o fobie extraordinară față de câini deoricefel și bărbați frumoși deci, Poncho??)

Și-mi trimite frate o poză cu ditamai potaia lungită-n patu lui. Că Poncho așa și pe dincolo. Că-l scoate dimineața la caca. Începe să-l strige prin casă și cățelu vine și latră grămadă pe blugii lui. Păi altădată făcea plângere la poliție pentru așa ceva și eu cumpăram tensiometru.

– Da mai frumos n-ai găsit? De-unde l-ai cumpărat? (ej nebun, eu înțeleg că suferim da nici chiar așa)

Hani se temea de căței, nu îi detesta. Se temea visceral, incontrolabil. Cum mă tem eu de cărăbuși. Pune unu pe mine și nici smurdu nu mă mai face cum eram

Acum mi-a spus că de fapt se teme de copii și că s-a împrietenit cu Poncho că-i de împrumut, l-au rugat vecinii să-l țină o oră. Și-i la el de ieri și vecinii n-au mai venit. Și-acu stă cu Poncho. O fi un drum nou în viață, preconizează el.
– Cu potaia aia? mestec eu flegmatic o caramea în timp ce trag muci. A lu bebe.
Da-l aduci în țară? Păi ziceai că voi nu prea aveți voie să înfiați copiii și cățeii altora.
– Aducă dacă cu minte. Pei am lesat Poncho la ușă che jos închis cu chee, căcat pe altu vecinu și certat, luat Poncho înapoi, nu înțeles che nu eu am chețel. Sper vine dupe el che dimineață când ved linge pat, speriat umpic.

Sa fiți sănătoși zic eu, că-mi pierise chefu de taclale și Căpșunel urla, mucii zburau cu tot cu ser pe hainele mele și feistaimul deja arăta ciorile de pe balcon (bine că te-am rugat să-mi aduci o husă tom tailor și n-ai vreme da să plimbi al cincelea element, poți).

Și-am închis că m-am supărat. Nu cred că eram geloasă. Nu cred c-oi mai fi vreodată geloasă.

(Poveștile cu Hani sunt modificate și există un acord de agreement. Pe hapi.ro nu apar relațiile și detalii despre persoanele din viața mea decât sub formă de pamflete redate de comun acord. Viața cu Hani este un subiect pe care-l scriu aici doar pe fragmente. Dacă mă voi vindeca într-o zi voi scrie mai mult, mai detaliat, mai coerent și mai pe bani că nu trăiesc nici eu cu aer. )