Cu mine nu ești cu clovn. Și o poveste cu vecini

Pe bună dreptate.
Chiar dacă…

Patul meu e acoperit pe sfert cu petale de trandafiri. De la lenor. Și cu vomă. Proaspătă, nu o lăsăm noi să băltească. Patul e mare, încăpem amândoi, pe Căpșunel îl fixez în mijloc ca pe mobila de la ikea. Totuși, dimineața la cinci aud o suspinare întretăiată, un pufăit, molfăit și astea toate odată, deschid ochii, e frunte în frunte cu mine și-mi caută gâtul, e peste tot.
Ah, ia uite, am copil. Cichiiii. Xanaxu. Stai, n-am voie, alăptez.

Caută gâtul săracu/ țâțele nu le mai găsesc nici eu de când cu atâtea foi de varză și pompe de muls, sunt ba sus, ba jos, bașca pot dormi pe ele. Ceea ce era imposibil de turtit în sarcină devine acum realitate.

Rețin lohii, scârbos, știu, dar să știți și voi că se întâmplă foarte des după ce-ai cuibărit nouă luni. Și-s pe tratament și tratamentul mă face să mă port și să arăt ca și cum aș locui în pădurea de foioase. Azi dimineață, proaspăt dormită, am tras o gură de ser, de-ăla de perfuzie că era lângă apa minerală. Am coborât la amiază cu Căpșunelu urlător, (c-așa fac bebelușii la îmbrăcat, dezbrăcat, schimbat, sculat, culcat, tastat, îmbăiat, urlă că de-aia-s bebeluși și-i iubește toată lumea în special vecinii) așa, am coborât și jos era vecinu de la patru. Un domn de vreo 45. Frate, i-am zis Sărumâna ăluia, s-a albit de rușine și el și eu. C-o voce pițigăiată și mereu nemulțumit, genu de om tăhui care nu ți-ar deschide ușa nici dacă te vede fugind cu-n șarpe-n brațe. Ce dracu-mi veni să-i zic sărumâna?? Drept e că pe când am venit din parc, ședea pe gard și clonțănea semințe, a tras de ușa blocului când eram la o sută de metri, a deschis și partea aia blocată pe care-o accesezi când muți mobilă. Să încap eu cu trăsurica îmbulinată. De emoții că are și-ăla sentimente pentru o mămică aflată-n nevoi, am bușit o roată de trepte de-a sărit bebelușul până spre coperta căruțului. Rodea la bibi și-a adormit la loc că doar împiedicată eram și gravidă.

O fi crezut omul c-am o tulburare sexistă care vine la pachet cu oareșce fantezii libidinoase cu pupatul mâinilor?

Zilele trecute am auzit un plâns crunt la ușă, m-am uitat pe vizor și l-am văzut pe copilașul altui vecin. Nu Pițigușul, el e proaspăt căzut în căznicie și are cățel -tot bebeluș. Cel mai fain cățel pe care l-am văzut p-aci, trebuie să fiu atentă să nu-l calc, e ca neghiniță din poveste. Inițial l-am studiat atent, coborâse înaintea lor, am crezut că și-a scăpat vreunul găina pe scări. E mortal cățelul, nici ham ham nu zice încă ci un fel de ehhhh-ehh.

V-am spus c-am și- un vecin chinez? Sunt din stofă bună oamenii ăia, au alte maniere, apucături, vorbe, sunt tumultuoși dar mie-mi plac. De fapt îmi plac toți vecinii, le mai pun eu în cârcă și închipuirile mele deoarece pe hapi.ro scriu și povești.

Revin așadar la plâns, pe palier ghemuit, plângea în hohote copilul din țara aia îndepărtată căreia eu îi spuneam Chinezia când eram micuță. Maică-sa încerca să-l domolească dar sincer, uneori n-ai cum, sună a clișeu. Mi se face milă, ies cu instinctu trezit și cu ursulache sub braț. Știți, a primit Căpșunel un urs cât țevile de la calorifer, fain tare dar bebele meu e micuț încă și-am zis să-l înveselesc p-ăsta de-afară care plângea.

Doamne… și mai și iese vecinu cu care-s ușă-n ușă… bătrân tare și hipoacuzic la maxim. Când a văzut ursu s-a înțepenit de tot. A emis un fel de hâc și-a închis ușa la loc. E drept c-a tăcut și micul chinez. Singurul lucru care mi-a mai trecut prin minte pe moment a fost că chinezii au inventat praful de pușcă (nu mai rețin de unde… rețin asta și dacă e corect) și am apropiat și eu ușa târându-mă-n casă cu urs cu tot. Restul zile l-am petrecut cu copilu-n brațe, după perdea, având mustrări de constiință. Într-un sfârșit a ieșit moșulețul din casă și-am răsuflat ușurată.

Amuzanți colocatari.

De obicei nici nu-i văd, nu-i aud, știu că există, sunt ca extratereștrii pentru copiii din clasele primare.

Apropo de tulburare. De-asta zic, cu mine nu ești cu clovn. Nu fac mare lucru, nici dispoziție de răutăți n-am, ceea ce nu înseamnă că nu percep săgețile aruncate. Totuși, eu nu-mi amintesc un singur om care să poată spune măăi, ce mi-a făcut aiaaaa, exila-o-aș pe platoul tibetan. La pagube mă refer, la bârfe cu finalizări indecente, la răutăți, nu la Fericirile de pe munte.

Cu mine nu ești cu clovn pentru că sunt extrem de tristă când vin acele perioade care mă rup în două, așa-i depresia la mine. Nu-i nicio rușine să ai depresii și tristeți. Provincial sună. Dar am grijă de oamenii mei iubiți. Din păcate îmi vărs nervii mai nou pe două persoane absolut nevinovate, nu, nu pe Căpșunel, pentru el mă poți schingiui stau și rabd dar dacă nu-ți faci treaba până la capăt te strâng de gât cu tot cu martori și amenințări zero. Nu adliteram, hormonal așa. Nu mă tăi, nu mă medichez,nu zac, nu fug la mânăstire de tot dar mă ascund, mă retrag. Nu mai răspund la telefon.
Și lumea se supără pe mine, că nu-i normal să fii așa.
„Nu te mai sun. Că de trei ori am sunat și nu…”
„Ești supărată pe mine?”

Nu-s supărată pe nimeni. Vorba cuiva, consumi foarte multă energie fiind supărat.

Dacă ne suntem pansament de pus pe rană mi-e tare bine să-mi stai aproape c-o vorbă.

Altfel cu mine nu ești cu clovn decât atât cât ofer pe blog.

 

Șșșșșt. Acum recităm:

“Da auf einmal füllten Düfte, dünkt’ mich,
weihrauchgleich die Lüfte,
und seraphner Schritte Klingen drang
vom Estrich zu mir her.
“Ärmster”, rief ich, “sieh, Gott sendet seine
Engel dir und spendet
Nepenthes, worinnen endet nun Lenor’s
Gedächtnis schwer; –
trink das freundliche Vergessen, das bald
tilgt, was in dir schwer!”
Sprach der Rabe, “Nimmermehr.”