Trei cartofi, o altă prietenie și poze de la Cluj

O mai lălăi pe la birou cum pot și-nspre final de mijloc de program mă clipocește uatzapu: ejti în oraj dache vrei plimbare sau agiut cumperi ceva paiață?

Crăcănată az i never was before, jur, mai trag de program și apoi cobor, adică salt scările. Pe trecerea de pietoni mă depășesc, printre alții, o piticanie bucălată și dulcică ce abia învață să meargă și-o bunicuță nădușită în pantaloni de piele.
Până ajung în piață mă trec toate înecăciunile iar balena din mine (în loc de femeia) se face albastră.
Pe-o bancă stă el c-o gentuțăneagră cu pătrate albe care sclipesc la soare. Am cumpărat-o împreună acum doi ani de la Zara parcă.
Îmi sheruiește o privire plină de milă, am observat eu că nu prea suportă să mă vadă atât de bombastic de frumoasă, capabilă să ocup două scaune în autobus și adesea cu nervii alăturea, mai sensibilă ca oricând .
– Gătești astăzi?
Suspin înfometată. Pe la ora asta am niște arsuri grozave, de-nghit gavisconu ca pe leurdă, un strat de salata apoi asezonez cu antiacide.
– Nu. Îmi trag nasu. Astăzi e o zi în care nu simt că pot găti.
– Vrei se mergem se te mănânci ceva?
Mă scarpin interactiv în timp ce vorbesc, nu, nu pot ingera nimic acum.
Ca și cum ar avea un secret, se apropie de urechea mea și întreabă:
– Vrei trei catofel? Ame fecut cartofel și am gândit che dache întâlnim aduc și ție se menânci cu salate sau oo numai se cureți șalele (coaja).

Primesc bucuroasa. Copacul de deasupra se scutură de mătreața florilor și alcoolicul slăbănog de pe banca de alături lasă ochii sfios la schimbul pe sub mână și trage-o dușcă din pet0ul de plastic verde. Parcă ar ști că nouă ne e mai bine așa, acum, c-o prietenie cârpită, pătată și schimbând cartofi copți prin piețe decât ne-a fost sinucigându-ne-ntr-o relație pe care n-am mai putut-o salva. Ne-am urât cu patimă în aeroporturi trendy și ne-am certat în nisipuri fierbinți, ne-am jignit reciproc prieteni și familia până să ne dăm seama că nu ne mai suportam pe noi înșine nu pe alții. Și că decât împreună și desperecheați mai bine departe cu trupurile, în timp ce învățăm să fim prieteni.
Mereu, mereu am dat mai mult într-o prietenie decât într-o relație, mereu s-au simțit prietenii mei mai bine cu mine alături decât iubiții mei. Care iubiți, oricum, s-au pierdut care pe unde într-un final.

Eu și Hani, așa stricați cum suntem nu vrem să ne pierdem de tot.
Ne-am dus la piață și ce cadouri frumoase am primit: nuci și căpșuni (scria că sunt din Spania, am și văzut în mintea-mi români chirciți de sudoare și griji) și ridichi.
– Vrei să vii mai târziu să mănânci cu mine? O salată… întreb mai întremată după ce m-a însoțit în mica plimbare căci singură abia mă mai hazardez 100 de metri.
Dă din umeri și-și ascunde tristețea schimbând-o în preocupare:
– Nu știu dache am treabă trebue termin project și lasă che vorbim. Vrei ciapă verzi?
Las doar colțul gurii în jos. Nu, nu vreau. Mă balonez, zic.
– Ce balon verz?
Ah. dau din mână. Ich bin so wieso wie ein Ball.

La colț, fiecare cu cartofii și autobusul lui. Boschetarul e tot acolo. Acum se uită la niște adolescenți care se giugiulesc.

Foto Sorana Bordaș: