O poveste pentru Ana Maria M. Despre una dintre viețile mele

Pilotul: marry me

(pozele sunt pe undeva într-o geantă, nu pe laptop)

Pe când eram tânără și frumoasă și tîrziu la mama acasă, aveam un buchet de prieteni pe care-i cunoșteam fix de trei zile. Iubitul meu de-atunci mi-a spus din ușă: ich fliege Susse, sage hier coleg krank, macht Party oder so was ich komme bald.  Nu știam daca e cu virgula. Și-a adăugat înainte să-mi arunce setul lui de chei: you have there 400 dollars, go shopping, see my friends, go to Spa, I m soooo sorry, my coleg is so sick!

În loc să mă duc să vomez de spaimă că-s în inima Stockholm-ului, e ziua mea și Frederick iese din domiciliul conjugal cu 2 genți și-o caschetă, la care-și prinsese panglica specială cu arici, vizibilă numai pe timp de noapte, i-am spus cât am putut eu de relaxată okey darling, iu have any aidiă when iu come back?

Așa m-am obisnuit  cu adevărul gol goluț: omul nu aparține nimănui, eu pot face party cu 400 de dollars plus ce-mi rămăsese din baby sitting. La naiba, pot să fac cea mai mare party, o să-I invit pe toti colegii lui de la Memory Hotel. C-abia după ce și-a turat porșul spre aeroportul Arlanda m-am prins: stai că ăsta nu cu mine-a vorbit în primele fraze, că eu nu vorbesc germana. O s-o vorbesc numai peste 5 ani când voi deveni odaliscă.

Era relativ tânăr, arăta bine și ne cunoșteam deja de ceva vreme. Parinții mei erauîncantati de el, el o mai avea doar pe mă-sa care, de cate ori ne vedea, turna-n ea câte o sticlă de vin roșu și apoi îmi arăta casa mare sus si jos spunându-mi cât de singura e, că Frederik zboară mult. Bine, poate-mi zicea că pe-acolo o să fac curat, ca Cenușăreasa, dar eu credeam ce-mi traducea fii-su.

Altă viață

Ieșeam de la avocată, aici în Gherla. Femeia asta, aveam să-mi dau seama mai tarziu, are cea mai bună pregătire și e o enciclopedie ambulantă pe drept civil. Vreau să-ți spun, că atunci, când el a intrat într-un val de procese ( a castigat dupa aproape 9 ani) și noi am ieșit de la doamna H – după ce am tradus totul, am luat notite, am ars vreo 300 de calorii de stress- am simțit că avocata are dreptate. Însa el alesese deja calea grea. Cand deschideam ușa mercedesului elegant, nou-nout, am rămas o clipă cu privirea lipită de straduta murdara, bordurile rupte, gropile spre care aveam să ne îndreptăm și apoi să le uităm, mergand spre autostrăzile din țara noastră frumoasă. El vorbea despre întalnire si enumera strategii.

– Nu intri?

M-am așezat, mi-am tras centura, am aruncat plictisită hartiile în spate pe banchetă și-am dat drumul la Smokie.

– Hani, nu te supăra ca zic dar cred că procesul ăsta o să ne schimbe relatia. Procesul ăsta o să ne despartă! Tu nu intelegi Justitia in Romania, doamna avocat are dreptate, mai gandeste-te.
S-a uitat socat la mine. Eram deja impreuna de trei ani si ne era bine, parca ne cunoșteam de-o viață. Diferenta de varsta era mare insa trecusem peste acest neajuns, altii ramaneau agațati de el. Și se uita ca si cum mă îndoiesc – după tot ce știu- că are dreptate. Eu știam că are dar…

Rar se enerva cu adevarat –

pedeapsa suprema a certurilor noastre era tăcerea si mutra aia de copil mic care-a gustat lămâie- atunci s-a supărat rău. Nu mai știu ce mi-a spus, dar a țipat și printre altele, poate ca se adunasera ceva frustrari si mi-a reproșat ca folosesc motivul ăsta ca sa ma despart de el într-o zi. Pana la urma, peste o saptamana urma să plecam iar, undeva-n Maroc si am cazut de acord ca nu ma va implica în razboaiele lui din instanta

I-am spus că nu vreau să ma implic.

Făceam deja destule, eram angajata la o firma de-a lui, aici în Ro, el nu vorbea limba deloc, mă ocupam și de mașini si de relatiile cu diverse institutii, nu aveam de gând să fiu trasă înspre latura cu litigiile celeilalte firme. Și asa, abia invatasem germana si nu la nivel de a traduce povesti cu pesti pe la avocati.

– Sunt prea sensibilă. Ce fac eu pentru noi, pentru tine, mă erodeaza, nu le pot privi ca pe niste afaceri impersonale, eu nu sunt om de afaceri. Poate de asta nici n-am banii tai 🙂

– Iti promit ca daca tu nu vrei, eu nu te oblig (psihologic) să mă ajuti, o să găsesc pe cineva. Da, Hani era si cred că mai este control freak. Dacă atunci nu am remarcat, după ani de zile, asta a lăsat o altă urmă pe identitatea mea.

Essaquira, două săptămani mai tarziu

Ne-am cazat în Casablanca și acum eram încantată că scap vreo două săptămâni din orașul Acela în care Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, n-au filmat niciodată. Să nu înțelegi că nu-mi plăcea Casablanca, însă rar mi-a fost dat să văd atata diferență de imagine și așa o variație a opulenței și a sărăciei. Îmi amintesc că la nici 100 metri, peste drum de Moscheea Hassan, erau ghetourile. Întotdeauna ma uitam peste gard, că era undeva la 1, 70 cat mine. Știi, am învățat compasiunea în țările arabe…

Acum, după ce-am vânat cateva ore pe booking, am găsit un riad în Essaquira si urma să petrecem acolo o noapte, ca să văd si eu pe unde-au zburat dragonii blondei din Game of Thrones. Găsesc acum că trăiam fosrte puțin în prezent. Foarte, foarte puțin, parcă viața-mi era pe derulat înainte. Dar nu simțeam că îmbătrânesc sau ceva. Poate că tu știi (cred că stii) senzatia de unicitate si bucurie în care sufletul stă pe loc si nu se mai zbuciumă-n piept, la vederea, atingerea sau trăirea unui sentiment nou. Așa a fost cand am ajuns în cetatea veche, în port.

Din Casablanca călătorisem cu-n bus plin de localnici –si foarte putini turisti care mai mergeau pe cont propriu- și eu nimerisem langa o tanti. Pan la urmă am ajuns să-i țin o găină-n brațe, între picioare, legată fedeleș avea o capră care după primii 5 km a amuțit complet. Sau a murit, sau a răgușit. Tanti era voioasă, mergea acasa la nepoti cu papa și, pentru că salutasem, credea că pricep araba și-a turuit într-una.

Am văzut o mulțime de case-hotel, riadurile deja binecunoscute. Rue Youssef el fassi se îndindea precum un covor imperfect într-o cetate cucerită, adică pe ici colo cu crăpăturile stricate, creneluri uzate, porți vechi recondiționate pe jumătate. Unii oameni treceau cu capul în pămant, mestecand, scuipand miswak (sau scoarță de arak sau mai stiu eu ce, oricum, o tradiție, nu e ca si cum ai scuipa seminte la un meci), palavragind. Cativa copii, au alergat spre noi cerând ceva: giv mi somting.

Hani se uita după riad, Palazzo Desdemona era chiar în buricul targului. Desi pe drum obosisem, aerul mării și aromele ce veneau dinspre medina, culorile plăcute vederii – celebrul albastru cu alb și geamurile mici si multe, acoperișurile de pe care, odată urcat puteai să vezi tot orasul, liniștea față de zilele trecute, m-au revigorat.

(am atat de multe poze, parca am facut fotografii mai mult decat să stochez însami amintirile. Le-am mutat pe cele din Ess pe un disc extern cred)

Ne-am pus ranițele-n camera elegantă și el voia sa se odihnească, în fond, mai fusese acolo și era prea cald să ne plimbăm. Deși știam că nu o să-i placa ideea, i-am spus că as face o tură prin zonă, asta însemnand sa inspectez riadul, să fac poze, să stau sus pe terasa la o cafea și o țigara. S-a culcat cam nervos cred 🙂 dar eu mi-am tras o jallabiah ca să îndulcesc atmosfera, am luat o cafea cu aproape 3 euro si m-am dus pe acoperis. Cred că atunci când m-am așezat confortabil pe un fotoliu, eram fericită. Nu îmi prea place cuvantul ăsta. Și stii ce mi-a trecut prin cap? Oamenii “mei”, prietenii de pe FB. Ce face X, oare cum e Cutare, oare de ce Y ataca mereu, oare ce crede D sau S despre pozele si peregrinările mele, oare oamenii când văd poze din calatorii cred că un om împlinit si fericit? Stii, eu trecusem demult de etapa: merg în concediu la mare. Eram a traia oară numai în Maroc si niciodata nu stateam mai puțin de 2 saptamani. Deja văzusem cam tot ce mi-am dorit să văd și se pierduse notiunea de @imi place sa calatoresc. Chestiile alea care se spun cand concurezi la miss. Și @nu suport minciuna 🙂

Mă simt vinovata uneori că nu-i pot oferi lui Tudor – încă- lumini, culori, arhitectură, oameni, orase, locuri în care am fost eu. Nu pot să regret cumva că m-am rupt de toate astea pentru că, așa cum se consumă dragostea erotică, se erodase bine și dorul meu de ducă. Mai ales că nu eram vreodata legati de timp. Ce bucurie, ar zice unii!

Aproape-mi băusem cafeaua si fumasem vreo trei tigări marocane, Camel cu gust de… cămilă. De 2 sau trei ori, cat am stat acolo, un arab chipeș și plin de farmec aparent, dar care se hrănea probabil cu iluzia grandorii fermecatoarei Europe, mi-a dat tarcoale. Eram obisnuita: îmi schimba scrumiera dupa un chistoc, o data mi-a adus biscuiti si apoi m-a intrebat daca vreau chai. Voiam tihna dupa-amiezii. Ultima dată, a apărut Hani în varful scărilor albe, i-a spus ceva în arabă, băiatul a plecat capul și a trecut în viteză pe langa el, aproape să verse din bolul frumos de chai. Mi s-a adresat destul de iritat:

– Am nevoie de o traducere, trebuie să trimiti astazi la Cluj la avocat, sunt ultimele zile si am uitat de ea.

Mi s-a părut mie că nu traducerea e atat de importantă pe cat aparenta mea îndepărtare de moment.

– Cobor imediat
– Și mai vreau să te uiti tu, să-mi recomanzi un avocat…

Mi s-a schimbat starea de spirit. Uitase oare întelegerea noastră?

El a coborât în camera. Cand m-am ridicat, am vazut o ușiță cojită, întredeschisă Ce e pe acolo? Nu era nimic decat încă o scară, o fereastra spartă care s-ar fi unit cu cele din curtea interioară, probabil uitaseră sa închidă.

Am urcat trei pasi si m-am uitat pe fereastra. Am încremenit.
Acele clipe nu durează niciodata mult, desi, pe moment, ai eternitate-n suflet.

A, uite, am gasit asta. Ce copila eram! :)) Naiva. Ignoră felul în care scriam, nu voiam să devin nici penală, nici scriitoare 🙂

In cautarea dragonilor in Essaouira si secretul apelor purpurii

Partea pe care-o vedeam era ca o lagună, portul și valurile de sub creneluri se coloraseră-n roșu purpuriu, albastru, poate că unde era apa mai adancă iar stancile gri, sticlose, ieșeau ca niște stalactite din Atlantic. Părea că soarele e încă sus dar tot cerul era purpuriu și oranj. Vechiul Mogador cu fortificatiile lui portugheze și cu amestecul dintre medieval și modern, toate năucite de natură, pescăruși, negustori care-si întinsesera tarabele peste tot, splendoarea aceea aștepta alți oameni. Eu ce făceam acum, aici? Nu stiu de unde mi-a răsărit în minte întrebarea asta.

Cererea lui Hani mă indispuse, clar. Revenind la realitate, abia asteptam să mai postez ceva pe FB sis ă văd ce fac prietenii mei, adevaratii si singurii mei prieteni de acum. Ce-mi lipsea, eu nu voiam căsnicie, copii, casa cu gard alb. Era clar că voi rămane mereu cu Hani, de ce mă încerca o tulburare în suflet, de ce apărea tot mai des, ce triggeri avea?

M-am dus în camera, am luat actele, laptopul și am coborât in Patio, curtea interioară. La o masa, o pereche servea un cocktail și fiecare își butona telefonul. Mirosea deja a tajine si m-am asezat si eu la o masa, asa încât să văd în Rue Yousef cum ies copiii de la scoala. Vreo doua ore, întrerupta de micile vizite cu indicatii si intrebari, am tradus, am gandit, am cautat, m-am dat peste cap să fac ceea ce, în mod normal ar face un jurist sau chiar un avocat la inceput de drum. Unde mai pui că negocierea nu era punctul meu forte, iar la distanta, aveam cele mai mici sanse. Mi-am îndeplinit sarcina. De atunci, îmi amintesc că – pana ce-aveam să ne despărțim, fiecare hartie, rezoluție, citație, programare, aparare scrisă de avocati buni – era tradusa de mine, comentata de amandoi, pana am asimilat mai mult decat puteam sau voiam să duc. Atat de mult a însemnat acel process pentru el încat m-a pierdut.

Atat de mult am învatat de la el, încat nu pot regret nimic cu adevarat. Lipsa logicii mele în toate ecuațiile lui o simțeam tot mai des. Am fost intrebata daca nu regret ce aveam atunci. Dar eu nu aveam nimic Atunci. În afara de blog si prietenii de pe FB, ei erau legatura mea cu lumea, desi, obiectiv si practic, în Lume mă aflam…

Acum știu, măcar pe sfert, cum e viata în Romania. Viața adevărata, o percep uneori ca pe o experiență între orient și Germania: curat-murdară. Coruptă- corectă. Plină de gropi- cu autostrazi începute. Democrată dar lipsita de drepturi constitutionale pentru cei care trebuie sacrificati ca sa nu deranjeze oameni politici. Am mare noroc că-mi place mult serviciul meu. Castig putin dar am castigat, chiar si condamnata fiind (sic) puterea de-a fi stalpul familiei. Mult, puțin, cat le pot oferi, stiu ca ei îmi ofera mie ceva ce Hani nu mi-ar fi putut da vreodata.

Am învățat compasiunea. Iertarea. Să nu judec alcoolicul, omul care ia droguri, omul care pierde. E greu dar exersez, căci acum trăiesc fiecare zi în clipa prezenta, poate doar tocmind un plan despre cum mă voi descurca maine. Am văzut că desi oamenii de-aici (mai ales, ma refer la romani) nu-și țin cuvantul, nu pot să nu mă încred și  cad uneori în capcana: Ma bazez pe tine. Sincer, aici în țară mi-a fost cel mai greu să găsesc un om loial și când spun loial nu mă gândesc la sex sau la relatii de iubire. Pentru mine, Omul nu apartine altui Om decat prin natura universala – traim aceleasi drame, luam aceleași trenuri de pe acelasi peron, avem la final aceeasi destinatie.

Nu îmi pare rău de plecare, de rupere

Era o utopie să gandeasca apropiatii mei că voi face un copil într-o zi. Dacă te uiti la postarile din urma, iti cam dai seama cata rabdare aveam – nu ca as avea acum dupa o zi de lucru dar cred totusi ca sunt o mama buna. Poate si de asta, neincrederea și intrebările care s-au iscat cand au aflat ca sunt gravidă la 37 de ani si ca sigur, voi pastra copilul si-l voi creste singura.

Nu stii la ce te înhami. Nu cred că ești capabilă… e greu, e foarte greu mi-a spus cineva.

Parca l-am auzit atunci pe Hani: nu te vei descurca niciodata fara mine. Sa vad cat te vor ajuta prietenii tăi. Și a plecat. Când i-am spus că acel copil va ramane în panteceleși-n bratele mele, n-a mai contat ce-mi promisese. Că mă va apăra. Că poate merit, căpoate sunt un om bun, chiar si pentru că n-am luat de la el nimic.

Nu-mi pare rău pentru că eu n-am fost în concedii, am fost unde doream, amandoi. Îmi place mult basbusa dar nu pot manca o viață de om. Am fost fericită o vreme dar acea fericire nu se aseamana cu sentimentul de apartenenta total a pe care-l am acum. Sigur că e greu, uneori îmi vine să mă dau cu capul de pereti. Dar, cand eram cu el, la sfarsitul relatiei, era să mor… și voiam să mor.

Tudor mi-a dat viață.

Fata, îți mulțumesc pentru gest. Uneori pot spune doar: multumesc. Fara detalii, fara întrebari.

Sarbatori cu liniște si cu bucurie în suflet, oriunde v-ati afla.