Cum m-am săturat de atâta fericire și ce-am căutat de fapt?

Îmi amintesc perfect mirosul mării de pe coasta Atlanticului, la vest de Marakesh, în Mogador. Aerosolii de dimineață veneau prin ceața mării și se amestecau cu iz de pește și găinaț de pescăruși. Cele mai firești arome din mica fortăreață arăbească se intensificau după amiază când climatul semi arid era lovit firesc și cu rafale blande, scurte perdele de vânt. Turiștii își făceau atunci drum spre scala portului ca să fotografieze insulele purpurii din Mogador, pescărușii sau, ca mine, dragonii lui Khaleshi. Eu eram în Astapor. Tinerii și vârsticii de la buticuri mestecau iarbă sau gumă cât e ziulica de lungă, apoi o scuipau, femeile făceau la fel. Aromele de narghilea te făceau să întorci capul cu cât de îndepărtai de port înspre zidurile medinei. Copiii -mulți și aparent nesupravegheați nu pățeau nimic, erau veseli și sănătoși tun.

Pe străduțele centrale, între riaduri colorate și restaurante mici în care fierbeau tajine erau agățate covoare iar comercianții te ademeneau jurând că au faimoasa purpură roșie produsă de melcii de mare și că-s vopsite chiar acolo, în Mogador. Prețul, o nimica toată, 350 euro dar pentru dumneavoastră biutiful leidi lăsăm la 250, ultimul preț. El se supăra chiar dacă eu nu mă uitam și nu vorbeam iar ziua se rupea cumva în două. Era sfârșitul fericirii mele, se petrecea sus pe acoperișul riadului Pallazo Desdemona . Acolo stăteam seara, scriam, fumam, urmăream pescărușii, trimiteam mesaje supra taxate. Plângeam. Acolo, după atâția ani de Fericire, am gândit că n-am priceput nimic din viața mea de până atunci.

Nu știam ce vreau cu adevărat, mi-era frică să spun o variantă pentru că mereu existau cinci, vedeam oameni care munceau din greu sau cerșeau sau vindeau toată ziua în souk dar parcă-i zăream de pe fundul mării. Mâncam ce doream, cheltuiam destul de puțin dar pescuiam chilipiruri cu atâta ardoare de parcă aș fi sădit o livadă, căutam pasiune. Pasiunea din viața aceea care până atunci mă mulțumise întru totul. Nu iubire, Pasiune.

Ia uite, ce bine-i era cu ăla, și-a făcut-o cu mâna ei, ăla a lăsat-o fără nimic

Am început să caut singură așa-zisa Nefericire, înainte de pierderile pe care le-am suferit în familie. Mi-am dat seama că sunt într-o regie grozavă dar mi se terminase rolul! Am văzut piramidele, am înotat cu pești și cu ruși și cu meduze în sutien spre bucuria medicului de la un spital amărât de prin Liban. Am trăit mult, intens, repede, minunat! Dar m-am săturat de fericire. Și știu 100% că orice om normal care-și închipuie c-ar putea petrece o viață precum Udrea în Costa Rica sau Mazăre în Madagascar – fericit fiind -se însala amarnic. Am trăit ani buni crezând că extazul și inima limpede, mintea calmă și schimbarea peisajului, lucrul la termene alese și fără șef, banii și siguranța zilei de mâine sunt reale și sunt un scop în sine.

Îmi era bine. Însă o zi, o moarte, două morți, acuzații, plecări, mutări și muuuulte zboruri m-au readus la viața reala. Cea cu durerea pe care o accepți. Vrei să mori dar nu să te omori, Rămâi singur și foarte speriat. Nu mai poți trăi cu omul cu care ai fost atâția ani. Te-ai schimbat de-atata fericire, s-a schimbat și el. Poți alege să rămâi dar nu mai reziști așa, e gata! Năucită și cu depresie nu te mai vrea, hai, revino-ți, vorbește-mi. Spune că te-a iubit cel mai mult, în toată viața lui. Dar ceva ancestral din el pedepsește femeia care s-a dedat altui umăr. I-am spus că plec. C-am obosit să gândesc în altă limbă și că-n graiul lui nu mai pot fi înțeleasă.

Du-te, să-ți fie greu, o să vezi că nu reziști și nimeni nu te va ajuta.

Cu ajutorul n-a avut dreptate. Dumnezeu și karma s-au înduplecat de mine după atâtea lacrimi și rugăminți. Mi-au dat fericire pe bune, pic, pic. Nu mergea fără Durerea inimii, fără griji și greu, n-avea nici un sens. Când mi-era bine nu mai puteam să duc povara dulce, mă săturasem, întelegeți oare?

Nu cred c-am rămas cu ceva special din perioada mea fără griji. Urme pe nisip. Arome. Flash uri. Zgomote. Mirosul pielii din Fes, nisipul în păr prin deșert, cămilele rapizi și inteligente. Valurile. Sarea. Munți, deșert, mare, tren, avion, 25 kg la cală, drum bun. Taxi. Oaw, Parisul…

Ați fi fugit și voi din Binele meu după câțiva ani. Nu poți trăi pornind de pe linia de start a altcuiva. Nu e vorba nici de vârstă nici de lipsa iubirii. Fericirea mea era o fata morgana pe când nopțile de de acum îmi sunt senine și dulci. Nu mai gândiți fericirea ca pe o Stare de fapt că nu există așa ceva. E insuportabilă după o vreme. Chiar dacă uneori aproape c-ajung să zic mersi Doamne că mi-ai mai dat o zi, nu credeam că pot duce, nopțile de acum sunt cu puncte de fericire-n ele. 17 minute de film. Un articol pe blog. O țigară pe ascuns. Câte genți, saci și cutii am dus și uite că pot, mai pot. Mai sunt oarecum frumoasă. Mai merg o dată pe an la clinica mea preferată. Am aceiași prieteni. Aproape.

Nu mai e ca înainte, suni și vine X să te asculte o oră și să stea cu tine. Așadar în căderea mea ca să nu mă pierd, m-am dus eu la poarta prietenilor. Dar a fost greu să nu am un umăr lângă mine. Și cele 9 luni de sarcină au fost grele tare, m-am simțit foarte singură. Victimă. Dezarmată. Nu știam pe nimeni care să mă ajute psihic. Nu puteam să spun oricui ce se întâmplă cu mine.

Copilul meu e o realizare -nu pentru că l-am făcut- ci pentru că mi-a salvat viața la propriu. De-asta trăiesc pentru el.

Vă spun, din Fericire nu înveți nimic. Încercați voi să mâncați desertul preferat 8 luni și să stați 3 luni în Cairo. Bine, e posibil să fi împușcat, să mori de inimă, să faci șoc anafilactic, să-ți cadă un stalp în cap. Lumea e rea, urâtă, sângeroasă, crudă și amenințătoare. Și tu ești aici ca să treci prin ea, să fii ca ea, să SCHIMBI din ea. Ești o rotită-n mecanism. Înspre bine e direcția nu înspre delăsare, nepăsare, mers încotro te trage curentul.

Fericirea e o sticlă mare cu apă minerală din care bei după ce-ai fost lăsat la soare o zi întreagă. Și-n rest e Viața, ca să îți faci lecțiile câte zile ai de trăit aici.

Nu m-a lăsat nimeni. N-am lăsat pe nimeni. Nu cred că cineva mi-a schimbat existența sau eu pe-a cuiva. Că cineva e vinovat pentru ce mi se întâmplă vreodată. Sunt absolut responsabilă de soarta și alegerile mele, ca fiecare dintre voi. Om, loc, moment, reacție, răspuns, invazie, retragere, teamă, liniște, odihnă, alarmă. Fiecare cu rost.

Trăiți durerea că toți o fac, nu e nimeni scutit. Și vindecați-vă cu momentele de fericire.

Rămân la ideea de zid între tine și omul cu care te jignești și contrezi perpetuu. Decât să-ți chinui sufletul cu vorbe rele și să te amăgești că tu ești bun, el e rău, mai bine pune punct. Sigur există o altă lecție și ea te așteaptă. N-ai cum să greșești făcând Nimic. Am ales să greșesc și să fiu numită rea sau dificilă, să par ostentativ nesuferită atunci când m-ajunge venin străin. Dar n-am dus spre podea viața nimănui cu vorbele mele, n-am jignit fără să fiu aruncată-n fumul altuia, n-am luat cu viclenie ce nu mi se cuvenea sau ce nu mi s-a dat.

Am bârfit, bârfesc dar sper că sunt în limite. Nu batjocoresc, nu suport felul ăsta de-a fi ca pe o glumă când de fapt e o refulare continuă.

Apropo, apartamentul este al fiului meu, al mamei și al fostului partener. Problema mea majoră de acum? hainele. Și cărțile. Am prea multe și nu le-aș da, pentru că, inevitabil, când evadez puțin de atâta responsabilitate mă trezesc încătușată de bluze și salopete, cu cardul gol și cu flacoane de la Sephora, ceapă verde și ciocolata neagră în geantă -pentru mama- zeci de body-uri mărimea 80 de la H|M, o carte de la Cărtureși. Pe care o văd a doua zi la jumate preț pe Elefant…

Ce mare lucru e să ai așa probleme și să crești singură un bebe și să te muți de atâtea ori și să fii mereu judecată și să treci și peste boala cronică a singurei ființe care te-a ajutat cu bebe: mama.

Am simțit nevoia să amintesc acest lucru cuiva. Hani trebuia să plece! Iar eu trebuia să sufăr ca să învăț să trăiesc și să-mi cresc copilul. Dar oamenii uită repede problemele despre care aud de la alții, poate de-aceea sunt nevoiți să constate că la un moment dat și rutina și siguranța se rup, se fac cioburi și nu mai e nimic acolo, ești tu cu tine.

Am primit ce mi-am dorit, e adevărat. Și mă descurc, și-s tare bucuroasă c-am scăpat de singurătate, frică și durere. Fără bani. Fără perspective. Fără Cineva alături, cineva care să-mi aducă pâine sau fructe sau să mă strângă-n brațe. Credeți-mă, fericirea pe care-o vedem în filme nu e compatibilă cu viața pe Pământ!

https://www.hapi.ro/riad-pallazo-desdemona-essaouira/