– Sunt 4 luni de când Viața nu mai e cum o știam.

Un nod în gât, o tuse din nimic, un nerv care tresare cand iti tușește copilul, desi ei asta fac, ai putea spune că copiii care-au intrat in colectivitate cu asta se ocupa primavara si toamna: tusesc si se joacă.

T nu tușeste, de-aia mă  lichefiez cand il aud că se îneacă cu apa sau ciocolata.

Eu stau pe sofauna albastra din camera mea, intre doua perne.

Omul stă pe un scaun, langa dulap.

E înalt cat mine, nu-i ghicesc nicio vârstă, căci poate fi adolescent ori senior. Are părul roșu gălbejit cum n-am mai văzut. Pletele-i sunt pân la umeri dar aduse=n față în suvițe, fixate parcă cu bile si are alură de libertin. Degetele-i noduroase par lipite de mainile butucănoase, nepotrivite corpului subtirel. Le ține lejer pe picioare, pe genunchii slabi. Fața e de copil, albă, lăptoasă și ochilor oblici, focosi, li s-a dat puterea sa sfredeleasca mințile oamenilor.

– Îți poti imagina orice. Mintea colectiva  e  dominata de Frică. Oamenii vor să supraviețuiască. E o teamă ancestrală.  Asa ca foloseste-ti inima ca sa vorbesti cu mine, cunostintele logice nu-ți sunt utile. Te temi de mine

-Nu. Mă uit la el si ochii îi devin roșii, mainile i se îndreaptă spre mine ca niște ventuze albastre, dar se oprește înainte să mă atingă pentru că vede că nu tresar și nu clipesc.

– De ce? In martie, de ziua ta, erai plină de anxietate si demoralizată, trăiai prizonieră, îți era teamă să nu mori, sâsăie mesagerul cameleon.  Te împovăra o vină. Te puneau la pământ grijile. Planurile tale…

– Ai schimbat totul intr-o zi. Nu mă tem de tine dar respect puterea pe care ti-a dat-o El. Respect normele, ordonanțele. Nu e treaba mea să te înțeleg eu pe tine…

– Si cu moartea?

– Isus a zis să cerem orice de la Domnul si Stapanul care toate le-a făcut. În numele Lui si vom primi!. Eu am cerut Viață pentru mine si pentru ai mei. În ceea ce te priveste asadar, nu tu decizi, ci El, când îmi termin lucrul  aici.

– Hm, poate c-ai dreptate. Ce se întampla in viata ta in 7 martie 2020. Vorbeste-mi deschis despre  anxietate si disperare.

– Îmi pierdusem orice nădejde că mai pot face ceva bine. Nu arătam lumii.  Primisem instiințare ca-mi va fi proprit contul daca nu platesc, o  primisem iar termenul de plata trecuse deja. Pentru ca persoana vatamata e înscrisa in diverse asociatii caritabile, am trimis repede o scrisoare prin care-i rugam avocata sa nu ma execute… Dar nu am avut milă pana atunci de la nici un judecator pentru ieșirea mea, m-au si condamnat la inchisoare cu suspendare, munca in folosul comunitatii si niste daune enorme pentru mine. Simteam că-l las pe T descoperit cumva… De 4 ani, viața de tot prăbușea pe mine, ca zăpada plină de apă de pe acoperișuri. Nici n-aveam timp să gândesc, că eram iar lovită.

La probatiune mi se părea un chin. E un chin. Cred că doamna făcea practică pe mine 🙂 Cred că-i făcea plăcere. Dar toti avem partea asta in noi: rea, bună. Nu mă puteam desensibiliza. Plangeam din orice.  Imi era foarte greu cand stiam ca altii nici nu merg pe-acolo si nici nu presteaza vreo munca iar mie mi se cerea sa-mi iau concediu de odihna sa fac 120 de zile…