Cred că aveam vreo 10-13 ani si întotdeauna de Crăciun erau mulți oameni la noi la masă. Eu n-aveam decât grija bucuriei de Crăciun, da mama se spetea în bucătărie: mama frământa năpraznic și tochitura de chiftele cu ou si un fel de tartă care-i ieșea ca un coșulet de picnic si apoi punea pastă de brănză.

Făcea sarmale

Fierbea 3 zile la toba aia, piftine sau răcituri, cum o numeam noi. Dezosa tot, tranșa puiul, făcea salata de boeuf si vinetele, neapărat împănate cu măsline si ardei rosu.

Prăjiturile le făcea împreună cu vecina, mama chec si salam de biscuiti cu mult rom, vecina cafeline, că mamei nu-i ieseau foile. Aragaz de 2 lei, pentru că noi nu înlocuiam în casă aragazul, bateriile la chiuvete, masina de spălat si alde alea. Cred că și dacia 1300 a lu tata, Dumnezeu să-l ierte mai poluează pământu îngropată pe undeva.

Tata bătea covoarele si căuta băuturile, mama îl pistona cu cadourile, așa că mereu am avut un Crăciun al copilăriei perfecte.

Când veneau musafirii, mă bucuram, se simțea un soi de fastaceală la început, se descălța fiecare, schimbam cadourile în hol, ne pupam mult (si ne îmbrățișam chiar cu drag si dor). O vedeam atunci pe mama că e obosită. Eram cam leneșă, scuturam praful și mai rar, ștergeam ușile. Țin minte si acum că aveam fix 10 usi în apartamentul cu 4 camere! Zece. Dar pentru mama, de la aspirat covoare – chiar si bătute fiind- până la spălat perdele și mers zilnic la serviciu, lenea mea nu exista, că nu mai apuca sa se gândească ce am făcut si ce nu.

Când se asezau toti la masă,  mai persista timid  între mirosurile de Impulse si chiftele din casă, o adiere de acetonă. Cu ultimele puteri, mama-si făcuse manichiura cu 20 de minute înainte să apară oaspetii.

Si mai eram si noi doi. Copii. Fiecare cu bazdaganiile lui. Frate-meu se pregătea de altă tură de mers la colindat cu prietenii lui iar eu cu colegii. Dar înainte stăteam puțin cu neamurile mele. Cu prietenii de familie. Cu cei de vârsta mea. Eram fericită. Îmi amintesc că odată m-a certat mama că m-am apucat să caut cadourile Moșului în debara si am tras toate rafturile pe mine. De supărare, de oboseală, n-a știut să-mi zică decât: vai, Doamne! A da Domnu si-i fi si tu om matur si-i vedea atunci cât de grele-s toate-n lume si de ce mă necăjesc așa când faci ce nu trebuie. Măcar nu umbla cu ce-ți spun să nu umblin-n casă!

– Da e Crăciunu mama, n-am făcut nimic, sunt bucuroasă, eram curioasă, las că le strang eu imediat…

Tu nu esti bucuroasă? Maine vin la noi… Oare eu ce primesc?