“Up” sau bătrânelul din stație

Numa râie p-aici. Numa râie p-aici.

S-a lăsat seara și în stația de bus așteaptă laolaltă vreo 12 oameni, pe jumătate-i știu din vedere, îi mai analizez când circulăm, probabil și ei fac la fel, cei care nu se uită în smartfoane.
Individul din spatele meu e atât de aproape că-i simt răsuflarea în deschizătura mică dintre gulerul gros al jachetei și căciula care-mi acoperă și-un sfert din ochi. E frig. Bolboroseala continuă în ceafa mea:
Numa râie p-aici, numa râie p-aici. Și pleosc un ghiont peste fund, de-mi scârțâie fâșu. Obiect contondent. Sar ca batracianul.

Simt că se înfoaie porii pe mine, ca pufu de pe cloșcă. Tu ți lindanul per kilogram corp, mă gândesc, perversu… Am mai pățit io cu unu ca tine, săptămâna trecută, scutura toiagu în fața garajelor ziua-n amiaza mare…

Mă uit cu coada ochiului și văd un bădiuc solid de vreo 96 de ani, înfășat bine într-un fel de palton-halat cu dungi fosforescente și cu capul protejat de-o căciulă din lână de oaie. Își ținea pleoapele strâns lipite, de parcă-i turnase cineva aracet pe ele și-n mâinile butucănoase, un ciomag cu măciulie argintată se scutura-n ritm de Parkinson.

Mă pălește-o milă și-o empatie, de simt așa, cum apasă pe vezică. Uite măi cum gândesc de rău necunoscuții, sechelele, bată-le vina, o fi Moș Crăciun și-mi fac amu păcate în ajun de praznic mare.

N-apuc să-mi termin monologul, bătrânelul se mobilizează și cu pași mici de pinguin în lanțuri, ca un Charlie Chaplin tras cu cheița, vine-n dungă înspre mine.

Ăsta mă simte după miros. Am prăjit pește...
Bag mâna, bag mâna, așa.

Zis și făcut, eu mă uitam la el ca la reduceri, avea omul o vigoare și-o poftă de viață, aproape orb și-nfășurat așa ca sarmaua, mare cât un munte și probabil rezistent la accidente vasculare cerebrale și la scabie. Ce mai, îl iubește Dumnezeu, mă gândesc.
Moș Crăciun îmi aplică un ghiont în splină și-și petrece repede mâna pre după cotul meu.

M-am făcut c-un “date”, cuget eu.

Unde mergeți nenea?

Numa râie p-aci, numarâine!? .
Trage agitat niște cabluri și fire colorate de sub mânecă, peste mănușile vechi din piele, îmi mai troznește una cu vârfu bastonului peste genunchi, sar înapoi, cât pot că doar e lipit de cotu meu, râia o fi de vină… în sfârșit văd că toată electrica aia și cablajul e conectat oarecum la ureche sau la gât. Numa să nu sărim în aer, mă gândesc, după 65 de zboruri ar fi de c___t să mor într-un căruț de la RATUC.

O fetișcană faină, de vreo 20 de ani și 15 ml peroxid, mai înaltă ca mine (mai rar, că eram și pe tocuri) râde înfundat urmărind sceneta.

Vine busul, dau să trag neniucu după mine, cheia pornește greu și ne legănăm ca pe sfoară înspre bordură, scările înalte, noroc că se uita șoferu în oglindă… aveam triple responsabilități acum.

Eu îi strigam în ureche: e patrușoptuuu.
El striga în aer: numa râie, numa râie!
Ăilalți au urcat repede că-i pocnise în călcâie cu toiagu, săreau în troleu ca și călușarii. Avea o rază bună de acțiune cu nuiaua aia, mă gândesc.
Ridicați acum piciorul, mai sus, țineți-mă de mână, mai la stânga, mai repede vă rog…

Doamne, ajută, îl urc cumva și se-agață acolo de-o bară, fix unde se așezaze madmoazela. Eh, da-și știa bătrânul locu bag seama. Și-odată-și așează palmele la asta pe copane: sau aici, sau aici, bânguie el. Peroxidata înlemnește și lumea din jur izbucnește-ntr-un râs transmisibil. Ca râia…

Îi liber în față, mormăie tânăra, da omu se ținea strașnic de cracii ei și nu părea c-ar vrea să se mute. Nici c-ar auzi, de văzut, era mai amuzant să nu vadă la vârsta lui, drept să spun mare lucru nu pierdea, cel puțin în scena asta. Dacă bine-mi dau seama, nu cupla vreun șpil la firele respective care duceau spre ureche, or fi luminițe de Crăciun.

Dar bărbatul voia primul loc din spate și Anastasia soarelui rămase țintuită acolo în loc să se mute la geam și-acu părea gata gata să-l pițige ori să-l muște pe ăl de-o înlănțuise, na, nu mai râzi acu, mă gândesc. Îl iau de umeri pe bietul om, deja-mi era drag, și-l trag ușor de mâna liberă, i-așez palma pe scaun: Aici, e liber aici. Tresare și se execută, adică se propulsează oarecum în scaun și-n ăst timp mai izbește un capăt de baston înspre poalele unei mătuși. Aia n-avusese treabă cu filmul de până atunci și se enervează, îl face nesimțit și apoi, trecem pe lângă biserică și vine vremea pioșeniei, toate cuscrele care se uitau urât și chicoteau lansează rafale a câte trei cruci largi. Dacă te pocnește vreuna cu cotul în emoționantul moment de iauiteeusuntcreștină (și eu, ortodoxă, sper să n-ajung vreodată să semăn cu voi), nu se pune, ți se duce maxilaru în gura-raiului.

Apropo, eu îmi fac cruce acasă când mă rog și nu mă vede lumea, mai fac și când intru în vreo biserică, cupele 3D or fi pentru lume, crucile nu. Da, să nu judec, am zis, ce știu eu, n-or fi având bilet doamnele.

Pân la urmă, ajungem cu bine la destinație și cobor cu moșulică al meu. Care, apropo, ținea un dejet, mai sus ca p-altele, știți voi, degetu mai rușinos… una peste alta, aveai impresia că ești la filmările de la dirty gradpa.

Dragilor… el număra stațiile. Și pe când ne dăm jos (eu plină de vânătăi dar și de bucurie, că văzui așa un Moș Crăciun vajnic și curajos – că nu-i ușor să te plimbi singur când faci 11 metri în 5 minute), o doamnă elegantă, zâmbitoare și sephorată îmi preia bădiucu și-mi mulțumește.

– N-aveți pentru ce, zic și mă uit cum dânsa-i depune un sărut pe obraz și-i zice sărumâna tataie. Tataie o salută pălind-o peste genunchi cu bastonu iar femeia e bucuroasă.

Nu mă abțin și-o întreb:
– Nu vă supărați, nu-l întrebați vă rog de ce a repetat mereu: numa râie pe-aici?

Doamna se uită amuzată la mine și repetă-n urechea bătrânului. Începe să râdă, timp în care bătrânelul desprins din animația Up (2009) o trage ritmic pe trotuar:

– V-a întrebat Ce număr vine aici.