Un mort, două înmormântări și un botez

In ziua aceea am scos din casă vâlvătaia burzulită cu incredibila vârstă de 7 ani si-am dus-o la pizza. După 18 întrebari pe minut, imi cautam mp3-ul in geanta, norocul ei ca-l uitasem acasa.
„Hapi, tu la cate inmormantari ai fost?“
A…..baby, la putine.
„Câte, totusi, da-mi o cifra“ (ea făcea deja fractii si eu faceam eforturi sa-mi amintesc cum se calculeaza procentele cu zero virgula 0)
„Pai nu stiu, doua, cinci, opt???“
„Asta înseamnă că nici la tine la înmormantare n-o sa vina multa lume?“
„Pai probabil. Pe mine mă pun în vase canoptice si-mi dau drumul pe Nil. Am un prieten care ar face asta pentru mine.“
„ Da, nu sunt crocodili în Nil?“
„In Egipt? Nu dragă. Jumate din populatia din Cairo îsi spală acolo nadragii, caprele si nevestele. Tu daca ai fi crocodil ai mai sta?“
„Mnnnnnuuuu“
Eram mai de 20 de ani cand a sunat bunica sa ne spuna că moare bunu de-amar, necaz si etilism. Dup-aia a sunat vecina de la a șasea casă „mai dinjos“ c-a murit si l-au dus la capelă, c-asa a auzit de la diaconu din sat si in plus amu amu au bătut clopotele. M-am împachetat mai repede ca mama si m-am vanturat la țară, sa o consolez pe buna.
M-am dus direct la capelă
– care era un fel de acoperis de pe care-ti cădeau scanduri in cap si eventual țigle, asa că exista riscul sa mori si tu- de durere bocindu-ti rubedeniile si de traumatism cranio cerebral. Cred ca era o capela doi în unu, oricum, mi-am luat o umbrela de precautie, cizme de gumă că ploua si am stat cuminte o oră langa sicriu, încercand sa plang.
Dupa o ora a venit bunica val vartej, auzise – tot de la diacon, cred ca era neclarvăzător– ca-s la biserica bocindu-l singura pe bunicu. Ceea ce era absolut normal, numai că era bunicul lu Lia iar Lia era in Spania. Tot satul in 3 ore: „ tulai Doamne da ce fată cu bun sâmț are Mărioara a lu Nuțu, o mărs cu flori la bădiucu si-o stat acolo sângură săraca, la căpătâiu lui si Liuca niși n-o vinit , zâce ca-i scump beletu, d/apoi mașina păntru care i-o dat bani moșu-so n-o fost scumpă?“
Bunica si-a facut 7 cruci, m-a luat de-o aripa si mi-a spus blând:
„Bată-te norocu, mă faci de mninune, bunu-to-i acasă, nu-i mort da nici mult nu mai are. I-o dat asistenta gimineata o injăcție de-aia de dureri si-amu îl vede pă ăl necurat sub pat si numa aia imi spune-să-l scot“
„Si l-ai scos?“ Intreb eu afectata- în fond bunicul lui Lia murise si buna mă smulgea de la privegheat ca sa merg sa-l caut pe dracu sub pat.
„ L-am scos pă sărășia, da ca să șie linistit m-am aplecat până m-o durut șalele, i-am zâs că nu-i acolo, dup-aia l-o văzut sus pă părete“
„Buni, io ți-am spus cand ai lipit poza aia cu Tăriceanu lânga Cina cea de Taina ca nu-i o idee grozava, da nu m-ai ascultat“
Bunicu avea un ficat oropsit de palinca 100% naturala pe care-o ingera în loc de apă, de cand scapase din lagarul rusesc *in loc sa le ceara bani rusilor pt orice, da absolut orice. Si-un cancer metastazat. Si pe dracu sub pat si pe perete. Combinat cu delirium tremens si morfina. Viata, ce sa-i faci. Atunci fui la inmormantare si l-am iertat si eu si popa. Preotul pentru că asta-i era meseria iar eu pentru ca nu se purtase frumos cu bunica si cu mama.
In alt an mersesem la o autopsie,
deoarece prin stadiile si studiile prin care trecusem, ar cam fi trebuit sa particip si la o astfel de crâmpoțeală științifică. Inainte sa intram in sala, am vazut frigideru din care-si luase amicul meu- medic legist- sandwichu si pe-un stativ era o sticla de gin. Am pupat vreo 70 de grame ca sa fiu sigura ca-mi merge si-n creier nu numai in ficati.
„Eu ies“ am zis dupa ce-am intrat.
„Nu iesi. Tine lampa asta in mână te rog si uita-te atenta ca-ti explic fiecare chestie. Suntem fascinanti. Corpul uman e fascinant. Iar noi aflăm azi de ce a murit nenea acesta pe masa de operatie, da?“
„ Ddddd. Bine“
La final plângeam, da plângeam de emotia vietii si-l intrebam pe medic daca nu mergem la înmormantarea tipului. A corpului. A ce o fi.
„Pai nu-l cunoastem si nu stim cand e inmormantarea. Dar tu du-te si mananca ceva sa-ti mai crească glicemia.“
Am mai fost la o înmormantare, aveam vreo 13 ani si m-au dus ai mei, n-aveau cu cine sa ma lase. Am stat eu pana s-a îmbatat tanti cu cozonacii si nu mai aparea in multime, apoi le-am zis alor mei sa ma lase la ștrand ca-i la doi pasi. Era cam la 500 de metri dar am avut vreo premonitie.
Dupa ce-am iesit din raza vizuală a adunarii indoliate, unul dintre gropari, schizofrenic cu parafa, a alergat dupa mine strigand „te priiiiind“ de-am sărit toate șanțurile din parculetul care despartea cimitirul de strand- în doi pasi. Pe cât de catatonică eram la ora de educatia fizica- in ziua aia nu m-a durut nici apendicele, nici picioarele, nici amigdala stângă, m-ar fi invidiat si Usain Bolt- „cel mai rapid om din lume“. Nu știu ce era în capul lui, n-am aflat si nici nu vreau sa aflu dar cand a intrebat mama la primarie de ce-l țin, raposatu (Dumnezeu sa-l ierte si pe acela) a zis că „ o fi el nebun da sapă la 7 metri adâncime daca trebuie, ca buldozerele nemtesti si numai 3 gropi s-au hâit pe el până în ziua de azi, are 7 vieți.“
Are dară, că scurtează din a altora, era să sucomb de spaimă.
……………………………………………………………………………………….
„Hapi, da la cate nunti ai fost? Da botezuri?“.
„La al tau draga. Nu esti tu cat 50 de alte evenimente la care ar fi trebuit sa merg?“
Valeleu! Imi amintesc de inmormantarea uneia din bunicile mele: am plimbat cosul cu coliva in brate tot satul. Bineinteles ca eram imbracata in negru si erau 35 de grade afara. Dar asa era traditia…
E trist. Dar vine şi câte-o chestie din asta, e în firea vieţii.
E umor negru. E viata. Nu/i trist.
Realitatea e asta, depinde cum ne raportam la ea 😉
Ştiu, da-s dus cu capu’ acum. Cu două zile în urmă era să ajung la propriul eveniment.
Ei, ei, iar nu ai grija de tine? Keep yourself safe
La botezul lu` frate-meu (dar eram cam mica sa-mi amintesc), la inmormantarile bunicilor (iarasi, eram cam mica) si la 2 nunti. Ah, stai, nu ai si nunti in program 😀
Am fost si la nunti. Dar mai mult am stat sa-mi planga pe-un umar divortatele. In cazul din urma nu trebuia sa mananc aperitiv cu mezeluri si feliute de ardei umplute cu branza.
“Sapte nunti si-o inmormantare”…poti sa faci un scenariu mai ceva ca filmul… Eu am fost la cateva din fiecare tip, dar nu agreez nimic, nici macar nuntile nu ma invioreaza, sunt catatonica cum zici tu. Atatia oameni la un loc ma sufoca! La inmormantari nu pot sa plang, nu pot sa iau mutra trista iar la nunti si botezuri nu-mi vine aia vesela.
Poza cu Tariceanu langa Cina cea de Taina ? :))
Daca as merge la o inmormantare cu tine,cred ca as uita de ce as fi acolo 😀
De cele mai multe ori refuz sa privesc spre corpul neinsufletit, dupa ce mi-am luat ramas bun in biserica nu am mai vrut sa privesc in groapa, nici la dezgroparea de dupa 7 ani… restul e in inima…
Cu mortul n-am nimic, nu ma deranjeaza sa privesc. Dar drama in sine, ritualurile, traditia.
De foarte multe ori viata bate filmul ! Viata continua sa ne surprinda permanent !
Mi-a placut umorul dar m-a si intristat putin. Mi-am adus aminte de ultima inmormantare la care am participat, a bunicii mele, acum 15 ani 🙁 Ultima nunta a fost a mea si ultimul botez a fost al baieteluilui meu. La numar nu le stiu dar la nunti am mers des in copilarie. Ma ducea bunica la toate toate, nu rata una ;)). Era frumos..
In copilarie mergeam si eu des la nunti, chiar imi placea.
Eu sunt singura care nu vreau sa zic nimic decat ca eu am ras? :))))
Nu esti singura.
Mi-ar fi placut sa fi vazut-o pe hapi cu poalele ridicate sarind suta de metri garduri ca la concurs :)))
Eram mai micuta da cred ca rochita purtam.
Individul e alive si acum. Aceeasi meserie.
Râsu’/plânsu’ Sincer…mai mult râsu’! Zdravăn!
Sigur ca dupa o vreme e de râs 🙂
Eu mi-am dus colturile gurii catre urechi, chiar si cand citeam despre de-alea de adanca tristete… 😀
Nu/mi mai amintesc tristetile acum, Ana.
Macar voi aflati la autopsie de ce murise nenea, la noi era clar il facuse o masina afis in intersectie, nu era cazul sa ii mai ciopartim omului si creierul pentru treaba asta, mda de mult nu ma i gandisem la subiect
Da, e fascinanta chestia asta cu Dr G.
evident ca si eu am ras, ca de aia imi place de tine! am participat la de toate, dar si la o inmormantare a unei rude de-a sefei noastre de echipa, de pe atunci. am mers doar ca sa scurtam ziua de munca(nu vazusem pe decedata niciodata in viata mea) si am ras pe dupa busuiocul popii si prin spatele rudelor indoliate, ca niste copii cretini. cea mai amuzanta colega a fost ca de obicei sufletul echipei, exploda de poante si povesti de nu mai stiam pe sub ce mese sa ne aplecam la pomana. peste putin timp am plans la inmormantarea ei…dar asta e alta poveste. cum spuneai, ca-n viata 🙂
Asa e mama cand merge la inmormantari, nu poate sta vara-mea langa ea, matusa.
Spune cate ceva foarte serios, mai are si dreptate, spirit de observatie si na, la atata incordare te mai “infunda” cate un hohot de ras. Sigur ca nu inseamna ca-i vesela lumea, doar ca…traim inca.