Ultima regină

Povești de printat pentru fii și fiice.

Deși poveștile pentru copii încep cu a fost odată  și acum nu mai este, povestea mea  e  reală.

Când cei mai mulți oameni de pe Pământ, adică de pe întreaga Terra credeau că nu mai există prinți, prințese, cavaleri și regine, undeva, într-un palat imens, trăia ducesa de York. În ultimii ani, ea dispăruse  din viața de zi cu zi, așa că oamenii din regat puneau tot felul de bârfe pe seama celor de la palat. Ba că regina fusese răpită, ba că plecase cu o navă care-i asigura nemurirea pe alte planete.  Despre Regina Elisabeta se vorbea întotdeauna cu respect și musai, pe furiș. Oamenilor din regat le mergea foarte bine sub mâna ei puternică și asta era important. Era o femeie iubită. Demnă.

Și foarte foarte bătrână.  

Elisabeta, acesta era numele reginei, trăia bine mersi în cel mai mare și mai frumos palat din lume. Mersese vestea și zvonul  că un om simplu, care locuiește acolo în acel palat, va trăi pentru totdeauna și moartea nu-l va atinge.  Despre palat și nobilii de acolo erau tot mai multe supoziții care se transformau în legende.  Regina citea amuzată aceste povestioare când își bea ceaiul de dimineață pe terasa estică acoperită cu viță  de vie cu frunze roșii, adusă taman din Canada și preferatele ei – florile de caprifoi care, ca prin magie, erau veșnic înflorite la balconul reginei. 

Citadela era înconjurată de două râuri și de două mănăstiri. Călugării care trăiau în acele manastiri  încoronaseră toti prinții și regii, inclusiv pe Elisabeta. Numai un  singur nobil din cei care urcaseră  pe tron primise poțiunea magică pe care o purta mereu la gât. Aceea l-ar fi făcut nemuritor. Elisabeta, căreia nu-i plăceau prea mult poveștile, mărturisise odată într-un interviu că nu era nimic magic ci doar o gheară adevărată din specia unui dinozaur demult dispărut. Însă nu dezvăluise Cine primise acel cadou de la călugări.

Elisabeta împlinea în acea zi de vineri 100 de ani. Era O dimineață  rece de martie, spectaculoasă ca fiecare din zilele pe care le trăia.  Dăduse ordin ca-n următoarele zile să rămână numai 10 oameni la palat: soțul ei, una dintre fiice, doi strănepoți, bucătăreasa și câteva cameriste și astrologul ei care se născuse în aceeași zi cu ea. Bătrânul, aproape orb, abia mai vedea să urce scările în turnul lui din bibliotecă dar mereu, după micul dejun pe care-l lua la ora 4 dimineața sta cu ochii popriți pe vechiul lui telescop Newton Explorer, aparat achiziționat cu mult timp înainte ca el să apară pe piețele lumii, Putea vedea toate mișcările corpurilor cerești. De la Soare pân la cele mai îndepărtate stele, planete neștiute ori constelații care se schimbau.

În ziua aceea, Elisabeta nu bătu la ușa bătrânului ci intră direct.

– Tot nu pricep la ce te uiți tu, bătrân orb, râse regina căreia-i plăcea să stea în preajma lui Emanuel. Ți-a trecut vremea, niciun medic de la curte nu te-a mai putut însănătoși dară tu te uiți pe ceruri de parcă ai avea ochii din tinerețe.

Regina purta o tunică roz cărămiziu, bine închisă în jurul gâtului c-o dantelă creponată,  țesută cu fir de aur. Mantia regală  îi curgea peste fusta bleumarin iar părul alb, scurt și creț abia se vedea de sub coroana pe care trebuia s-o poarte cât era ziulica de mare atunci când ieșea din iatacul regal.

– Sunt obosită mustăci regina, mai mult ca vorbă de una singură. Am numărat 370 de pași până la tine-n turnul astrono…

– Regina mea, îngăimă șoptit bătrânul osos și îmbrăcat amuzant, cu-n fes pe cap, cu barba vâlvoi, ca un mușuroi înțepenită pe sub nasul lui mic. Regina mea, eu văd când îmi apropii ochiul drept de acest ochean și văd atât de clar că vă pot spune orice secret de pe cer.

Elisabeta rămase cu gura căscată. Gura ei ridată de ani și de suferințe  ascunse, urechile ei amăgite de cuvinte mincinoase dar și vrăjite de zeci de ani de iubire, rămaseră nemiscate. Emanuel nu i se mai adresase de trei ani! Indiferent ce încercase Elisabeta să-l înveselească pe bunul ei prieten, omul nu mai vorbise și gata. Înfricoșată că va tăcea iar, Elisabeta își trase un scaun vechi, tapisat cu tafta persană și plin de ceară de la lumânări. Se așeză fără să-i pese de mantie și rochia cea nouă. Căci nu existau două zile să ia aceleași haine pe dânsa.

Bătrânul se întoarse cu totul înspre ea dar mai întâi acoperi telescopul cu o pânză albă. Îngenunche în fața ei și lacrimile curgeau necontenit. Apoi, dacă Regina-l lăsă cu ale lui gânduri, se liniști încet și îi spuse:

– Maiestatea Voastră, a apărut singura galaxie eliptică ce se află în afara unui roi stelar. Mica planetă Pluto nu mai există iar stelele care formează semnul gemenilor s-au apropiat complet. Nu va mai dura mult… bătrânul tuși și se ridică cu greu, într-un baston. Elisabeta sări sprintenă să-l ajute.

– Prostule! Îl mustră ea. Nu-mi ajunge că se aruncă toți dușmanii mei pe podele când mă văd? Îți bați iarăși joc de mine? Nu mă mai speria. De data asta regina vorbi ferm și clar, apoi își îmbrățisă fericită prietenul. Cu mâinile slabe ca niște crenguțe de primăvară, așezate încă pe umerii lui Emanuel, îi porunci acestuia să vorbească clar.

– Maiestatea ta, nu mai e timp. Ciclul pe care-l urmăresc de când m-au adus aici călugării s-a încheiat. Galaxia despre care vorbesc e ca un vulcan care ne va înghiți cu totul. Însă călugărul Mateo a avut dreptate. Gemenii, stelele acelea amărâte, gemenii refuză să dispară! N-am mai văzut așa ceva Maiestate!

Regina se cutremură și-și prinse ferm cruciulița franciscană de la gât. Lacrimile-i curgeau pe genele albe și ochii ei păreau mai tineri și mai albastri ca oricând. Tremura sau i se părea lui? Doamna lui de aur  pe care-o iubise de-atâta amar de ani! Femeia se îndepărtă de Emanuel schimbată la chip:

– E timpul dragul meu. Am auzit zvonuri. Am fost ținută departe de lume. Dar am știut că voi afla de la tine când e momentul să plec.

Emanuel îngenunche iar, prinzându-se disperat de genunchii ei slabi înfășurați în hainele groase, regale. Nu trebuie să faci asta, e numai o profeție. Nu o face, nu trebuie, nu trebuie…

Dar curând își dădu seama că majestatea sa vorbise pentru ea și nu pentru a cere voie cuiva sau îndrumare. Regina binecuvântă creștetul pleșuv al credinciosului ei supus și se trase ușor înapoi.

Rămâi cu bine dragul meu. Este timpul să onorez singura invitație de care m-am temut vreodată. Nu plânge Emanuel. Aici nu este vorba despre stele, galaxii și Regat ci despre toți oamenii de pe Pământ. Dacă Mateo a avut dreptate, aceasta este singura noastră șansă. Va dura exact 14 zile să ajung acolo. Îmi voi pregăti chiar eu două rânduri de haine, traseul și voi numi doi însoțitori. Dumnezeu să vă aibă-n pază.

Ecoul glasului ei mai răsuna precum tocurile mici și pătrățoase care călcau cu grijă ăe scara groasă, spiralată din turnul astronomic aflat exact lângă altarul bisericii rusești din palat.

În celălalt capăt al lumii, ultimul țar se pregătea să ia cina. Zece servitori așezaseră deja câteva feluri de mâncare pe o masă lungă iar câteva domnițe tinere chicoteau așezate într-un colț al mesei lungi. Doi degustători probau fiecare bucățică din farfurii pentru ca țarul să nu fie otrăvit. Câțiva păzitori antrenați ani de zile pentru țar stăteau drepți ca statuile la singura ușă pe care se putea pătrunde-n încăpere. Se dădură la o parte când omul lui de încredere apăru pe coridorul din buncărul luxos:

– Ce e, Serghei?

– Patriarhul Ti Glup a binecuvântat acțiunile Măriei tale!

– Idiotule, ți-am spus să nu-mi mai spui Mărie! Sună… occidental!!

– Mis OGIN? Vladimir se înroși din vârful nasului până înspre urechile ascuțite.

– Iertați-mă Sir *locotenentul începu să tremure

– Sir e tat-tu Elton. Și cu John scrâșni nervos țarul . Nu-mi mai e foame. Mă duc eu însumi la Ti Glup!

Țarul își luă sabia roșie din plastic din marea colecție, roșia fiind cea mai ușoară și tună ca după laringită: după ce mănâncă vecinele mele aruncați-le-n temniță iar tu Serghei apasă pe al treilea buton din dreapta sertarului meu în care-mi țin seturile de Monopoly!  Trânti ușa și se îndreptă spre ieșirea din buncăr cu opt gărzi după el.