Timpul……..sper sa nu existe si in alte dimensiuni…..

Vacantele la bunica erau cele mai frumoase, mai frumoase decat lenevitul sub palmieri, mai aromate ca nucile de cocos proaspat culese, mai pline de secrete decat piramidele, mai valoroase decat masca lui Tut.

Daca inchid ochii imi amintesc mirosul ciorbei de salate sau urzici sau „caltabos“ , a ardeilor copti, a painii de casa incalzita pe plita.Revad microfonul meu din coceni ca pe atunci nu stiam de stiuleti – si glasul meu privighetoresc din timpul in care nu aflasem ca nu am voce. Simt pe picioarele goale rochia albastru cu roz pentru care m-ar fi invidiat si iubita lu Bote…..iubita aia cu buze de peste ca nu stiu alta.

Aud latratul lui Rex,cainele destept si hatru care facea diferenta intre un harciog si un dihor atunci cand se avanta pe sub lemnele cladite in livada. Vizitez in gand biserica pe a carei scari mi-am rupt eu primele tocuri , cand inca nu purtam 40. Ulitele pe care mergeam dupa apa la matusa Viorica. Padurea din care adunam alune si hribi. Gradinita din spatele casei in care vomitam eroic dupa ce mancam visine si beam lapte proaspat din sustar.

Ma intreb (molfaind niste prune uscate ) de unde adunam atatia snopi de fericire. Si unde naiba s-a scurs elanul ala….a disparut cand am inceput sa cumpar hribii la cutie, sa manac supe strecurate si paine neagra, sa iau emetiral daca alimentele s-ar fi burzulit pe la pilor……sa beau apa imbuteliaza si sa invat sa merg elegant pe tocuri. Cu fiecare progres, timpul imi lua cate un fluturas veselos si-mi lasa un remember strivit in albumul de poze……………

Acum bunica e singura la tara. Eu ma plictisesc cand ma duc acolo si sunt prima care intreba „plecam“? Nici nu mai stiu ce manaca gainile , odinioara stiam cum le cheama…….Rex a murit demult si acum il avem pe Pinchi – cainele e half-schizofren in sensul ca latra cand vine vecina sa aduca lapte si tace chitic cand vine vulpea sa faca updateul la catret. Da bunica il iubeste ca merge cu ea la biserica.

Matusa Viorica a murit de cativa ani (D-zeu s-o ierte) iar apa din curtea dansei s-a umplut de matasea broastei. In loc de visine, in livada cresc acum un fel de corcoduse ca nu mai are cine sa poarte grija pomilor, sa ii dea cu var si sa ii afane primavara. Iar pamantul de la biserica a coborat atat de mult ca satenii nu mai urca pe scari ci sar un sant si gata, sunt la rugaciune………

Mie timpul mi-a furat multe……..

Voua?

Similar Posts

8 Comments

  1. Faine amintiri.
    Sa nu te plangi ca ti le-a furat timpul. Doar cei care n-au trait asa ceva se pot plange cu asta…

  2. intotdeauna timpul filtreaza lucrurile şi le îndulceşte

    îmi amintesc cum am ieşit cu colegii în parc cu biţele, m-am pus să exersez şi eu mersul fără mâini, moment în care un câine mi-a filat pulpa
    n-am ştiut ce să apuc mai întâi şi în final am apucat asfaltul aleii, că era cel mai solid 😀
    ca să nu mă certe mama şi să mă mai lase, o colegă m-a dus acasă la ea şi m-a tratat cu propolis direct pe julituri – auuuuuuuuch

    atunci a fost frica de câine, apoi de mama, durerea contactului cu asfaltul, usturimea propolisului şi coaja naibii de pe mâini că nu mă puteam îmbrăca fără s-o agaţ

    acum e o amintire hazlie şi nostalgică – ce fain era când ieşeam cu biţele în parc şi ne distram cu colegii

    ei bine, peste ani şi ani (când o să te plângi de reumatism la pensie) ţi se vor părea şi ţie nostalgice şi fericite timpurile când puteai să mergi elegant pe tocuri până la supermarket după apă îmbuteliată 🙂

  3. Di, ar trebui sa scriu un subiect nou despre asta. Nu ti se pare hilar ca putem dialoga despre pensie….cand la 20 de ani credeam ca vom ramane mereu tineri? 🙁
    Am trait-o si pe asta cu bitele si pe tocuri dupa apa am fost de n ori!! Imi amintesc ce placere era la noi o mica sesiune de shoping (chiar si la magazinul de produse alimentare) cu bani “ficsi” …….iar alte nationalitati se plang ca trebuie sa mearga la hipermarket sa faca cumparaturi.

  4. Uf, Di, nu stiu ce sa zic…..acum e randul meu sa cred ca cercetatorii din Maastricht se plictisesc……Mi-e greu sa cred ca o notiune atat de abstracta precum Fericirea poate fi masurata.
    In plus, pe la 25 de ani esti full energy……eu asa eram, asa erau si prietenii mei…….asa sunt inca tinerii pe care-i cunosc si au 25
    Cica dupa 35-40 ar trebui sa creasca din nou nivelul fericirii……ai acum imi amintesc de cele doua sinucigase celebre – Madalina Manole si Roxana Briban….Nu, chiar nu cred ca studiile lor au vreun rezultat relevant in dinamica fericirii personale……
    Si pana la urma, poate ca melancolia noastra de la 30-40 e determinata de un fapt clar, vizibil in exterior…….ne schimbam, ne maturizam si constientizam ca intr-o zi vom imbatrani de_a binelea si ne intrebam cu o sa ne obisnuim cu asta. Ne trezim cu un fir de par alb si un rid, ne deranjeaza petrecaretii de noapte si eventual cautam pentru prima data pe net “dureri de spate”. Di……..nu ajunge asta ca sa fim tristi la 30-40?? :((((

  5. întradevăr fericirea e greu de măsurat, mai ales că nici nu are un etalon universal, păstrat în nu ştiu ce muzeu care să ne spună dacă o avem sau nu şi în ce proporţie
    fericirea e individualistă, personală şi e ca apa care o ai în pumni şi apoi ţi se pierde repede printre degete, lăsând dorinţa de o prinde iar ca să fugă iar

    şi eu cred că vârsta 30-40-45 e vârsta cea mai “solicitată” – am trecut de tinereţea când credeam că totul e posibil şi că orice înfruntare aduce câştig, ne-am domolit puţin avânturile de a muta munţii şi ne mulţumim cu deluşoare zilnice (să avem un partener stabil cu acte sau fără, care cum vrea, jobul să fie ok, să avem o casă, o masă, o maşină, 1-2 copii cărora să le facem un viitor), deluşoare care încet, pe nesimţite fac să ne doară spatele, să nu ne mai revenim doar cu o cafea după o noapte albă, să apară firele albe şi câte un rid şi conştientizăm că suntem adulţi cu responsabilităţi şi liste lungi cu “ce-i musai de făcut”
    şi deal după deal tot ne apar în faţă, tot le urcăm şi coborâm până ne loveşte brusc pensionarea şi realizăm că nu mai avem nimic de demonstrat sau de construit, doar culegem roadele şi ne dregem cioantele reumatice
    şi ajungem la pensie

    totul e să ne mai oprim din când în când din urcuş, să ne tragem sufletul, să privim la peisajul din jur şi să întindem un picnic cu cei dragi, să nu irosim timpul doar în metri parcurşi, ci să adunăm momente de “quality time” pe care să le rememorăm la bătrâneţe

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *