“Să fii mai bun” ne-ar putea deveni Tradiție

Curent rece în șlapii de plastic, eu mocnind a veselie în timp ce împroșcam intenționat câinele, cu apă din găleata de la fântână. Apoi, eu trăgând după mine un vas cât o căldare și bunu strigând de la poartă:
– Vez tu că iară cară copila vidăra!
Hm, cu câinele-n călcâi, mă gândeam repede ce să fac, momentul în care mă întorceam și zupăiam jumate apa înspre capul bietului cățel, îi mai prindeam doar coada, noi doi făceam pereche mai bună decât Pavlov cu ale sale condiționări.

Era incredibil de vară chiar și când Ea nu sosise încă. Apărea bunica, plină de făină și își încerca pe mine un ton certăreț, pe care de altfel nu-l poseda deloc, nici nu-l mima consistent:
– Tu, d-apoi nu ț-am spus s-aduci apă în vidăruca roșie? Iară ț-ai turnat apă pă rotie (rochie) și pă sandale? Lasă aia jos, că-i gre!
– Da uită buna, e numa jumate, n-o aduc plină, da poooot!
– Doară-i jumate că iară nu văd cânile.
Și venea repede bunica, ștergându-se c-o cârpă și-mi lua găleata mare, apoi urmau vreo 3 ture înspre fântână și-napoi. Cu găletuța roșie, cât s-aduc de cohălit și limpezit. Procedură care mă înveselea pe mine și-l zguduia pe sărmanu cățel, asta dacă nu se întâmpla o minune: să fie la fântână cloșca și puii ei de aur. Până la urmă, scăpam cumva găleata, cu cumpănă cu tot și avea bunu treabă, toată lumea își vedea de-ale sale.
Bine, mai târziu am îmbunătățit tehnicile, ca să nu stropșesc puii, udam cloșca cu seringa, până sărea gardu și scopul era atins. Nu-mi amintesc să fi făcut vreun consiliu de familie pe tema asta, doar era tradiția mea, oricare ar fi avut glasul mai ridicat.

N-am știut atunci în câte mări reci sau calde voi călca, nici câte lacrimi fierbinți de dor și neputință, de teamă și nesiguranță, îmi vor brăzda pielea bronzată. N-am știut în câte ploi voi ieși în miezul primăverii ca să simt ceva, orice, n-am știut câți prieteni dragi vor rămâne și câți alții vor avea de plecat în drumul lor.
Știu c-am fost iertată mult și ușor, mai știu ce eforturi grozave am făcut ca să iert.

M-am dus și eu să înlesnesc tradiția lor și aplecându-mă peste morminte, mi-am amintit ce importante erau practicile acestea în fiecare an și ce ușoare, că le făceam pentru alții prea duși demult din amintirea mea de copil.
Dar dacă ar fi stat unul în coada mormântului să-mi spună acum, dă-o-n colo de tradiție, nu e exclus să-i fi dat cu grebla în cap. În fond, eram chiar la cimitir.

Și-apoi iarăși scena cu buna și mersul la biserică în Săptămâna Patimilor, mie-mi plăcea tare la biserică, nu ne speriam, nu ne plictiseam, nu înnebuneam cum văd că li se întâmplă altora, astăzi :). O fi fost un duh mai bun acolo și cățelul, cățelul care de data asta mergea în călcâiul bunicii pân pe treptele bisericii.

Marș acasă, sifona ea peste umăr, începea ritualul de la un podeț, 300 metri mai înainte. Dădea câinele din coadă de parc-avea colaci, așa o lua în serios pe buna.
Iar pe treptele bisericuței urma inevitabilul: ea cu mine de mână și câinele urcând vesel:
– Marș acasă, alduite-ar Dumnezo că doară n-om intra cu tine-n tindă.
Eh, aici, câinele știa că riscă un fel de semi pârghie fără elasticitate, dinspre buni în direcția lui, așa că sărea repede pe ulicioară, la fel de vesel, și-acolo, lângă trepte ne-aștepta până ieșeam.

Iar eu miroseam a câine ud pentru că evident, după ce-l băgasem în sperieți cu vidăra și cana și ce mai aflam eu, urma joaca până la biserică, se uscau și sandalele mele și blana lui.

Tradiție era să fim toți împreună, să ne întâlnim, să ne pupăm, să ne mirăm ce mari au crescut alții și ce frumoase s-au făcut fetele din sat, să ciocnim ouă și să ignorăm pălinca celor mari, să alergăm câte un miel prin curte, nu să facem petiții pe la abatoare, să ne ținem de viață cu mai multă bucurie fără să facem din asta un scop. Fără să leșinăm că ne-am adunat 10 la o masă. Fericirea nu se conștientizează, se întâmplă, nu cere voie să apară.

Nefericirea da, pe o scală de la 1 la 100, o simți, te trăiește ea pe tine.

Sunt foarte mulți care se miră că cineva a spus odată o frază simplistă, preluată pretutindeni:
să fim mai buni cu ocazia…

Și eu m-am mirat. Cum adică să fii mai bun acum și de ce nu și răspoimâine? Dar în scurt timp am gândit că omul acela știa deja că abia ne SUPORTĂM, cum adică să fim zilnic buni unii cu alții? Și-atunci de ce să nu îndemni, să-i amintești ființei că măcar odată sau de 5 ori pe an, bunătatea poate fi un exercițiu de conștiință, nu e necesar să împarți sarmale la cantina săracilor a doua zi de Paște. Bunătatea, ca temă colectivă, de a fi împreună pentru ceva mai nobil. Nu este deloc ușor să fii bun și mai ales să o faci zilnic! Așa cum îmi spunea un prieten zilele trecute, pe marginea unei cafele și-a unei mici filosofii: suntem cu preponderență răi. Și l-am crezut și eu, dar și-n vindecare cred la fel.

Așa că, atunci când dau pe la biserică și aud preotul ieșind cu Darurile: „să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim”, înțeleg că-n momentul acela mintea mea și a altor câtorva sute de oameni cu preponderență răi, se poate ridica peste limita materiei. Ca o secundă să mărturisim toți odată că putem trece cu gândul de cele materiale și putem crede că există o Dragoste atât de mare și de puternică încât să ne alăture pe toți în bunătatea ei. Indiferent de religie, de locație, de felul în care-a ales Viața să ne trăiască.

Sigur că nu se va întâmpla ca atunci când plec, iubindu-l și pe altul și pe celălalt, să-mi retrag până și plângerea împotriva celui care mi-a luat casa ori locul de parcare.
Nu, nu merg în rai din biserică, doamne ferește, nici nu vreau, știu că-s aici c-aici se trăiește încă, dar am ocazia unei înălțări peste materie iar dacă profit de ea, dispun ceva bun sufletului meu. Cum să nu fie ăsta un exercițiu conștient?

Nu, Tradiția de Paște nu e un mit. E o poveste personală, intimă și se poate petrece oriunde, chiar și în parcul mare, în bucătărie, deasupra unui mormânt, la biserică, pe plajă în Turcia sau la fântână cu-n câine ud și-o vidără roșie și-o bucată mare de Fericire pe care n-ai să afli când ai consumat-o.

Bunica făcea Pască și plăcinte pe foi de varză și evident vopsea ouăle și câte și mai câte.

Sărbători frumoase tuturor, oriunde sunteți!