Povestea lui Yousef- “n-am venit in Germania pentru c-am vrut”

Parintii lui locuiesc in Latakia „cel mai frumos oras de la mare“.
Yousef are 17 ani si curand ar fi fost nevoit sa „faca armata“. Tatal lui este un avocat bun. Mama- casnica, are grija de ceilalti doi frati cu varste intre 3 si 8 ani. Fratiorul lui mergea la scoala, cea mica ramanea cu mama.
Yousef se afla de cateva saptamani la unchiul lui, in orasul sirian Homs, sa-l ajute sa-si aduca familia in Latakia, acolo unde „oamenii nu sunt impuscati pe strada“.

Mama l-a sunat sa nu mai zaboveasca si sa vina de urgenta acasa- au o ruda in Germania- ca multi altii. Parintii s-au certat, tatălui ii era frica de aceasta odisee. „Nu-mi sacrific copilul.“
Maica-sa nu s-a lasat, a plans zile intregi, uitandu-se la ceilalti doi si gandindu-se ca in curand il va  „lua statul in armata“ adica pe frontul lui Assad. Sigur, nu ti se spune ca esti trimis direct pe frontul de razboi. Dar toti stiu asta. Nu-i loc de ales- nu te intreaba nimeni, ajungi sa te intrebi tu pentru cine vrei sa mori?
„Nu vreau sa mor“ nu este o optiune. Te duci in armata sau te alaturi rebelilor, impatiti si ei in n grupari.
„Ai o sansa acolo, in Germania. Poate va fi o sansa si pentru noi, incearca maica-sa să-l încurajeze pe tânărul debusolat.“ De fapt ei stiu: poate n-o sa ne mai vedem cu totii in viata asta.

Din Homs, unchiul isi scoate nepotul si familia prin tunele săpate sub pamant.
„Daca iesi in strada, te impusca de la ferestrele cladirilor. Nu stii cine- dar nu esti de-al lor. In alta parte a orasului apa e oprita de cateva luni. Nu stim de cine, nu avem preferinte, nu ținem cu nimeni, vrem doar pace.“

„Am vazut femei, copii, barbati morti pe strada. Unchiul a incercat sa ma fereasca, sa nu vad, sa mergem noaptea sau dimineata. E prima data cand vad oameni morti.“

Parintii au luat banii stransi, si-au sarutat copilul pe frunte, au luat legatura cu cine mai stiau ei „pe drumul catre libertate“, sa incerce sa-l ajute si mama a spus „trebuie sa pleci“. Probabil au fost cele mai grele cuvinte. Copilul are o crestere buna, vorbeste excelent engleza si voia sa devina avocat.
Tatal si mama au ramas sa-si imparta groaza: daca va muri pe drum, tu esti de vina, tu ai insistat
„ Are o sansa. Nu vreau sa moara pe front sau impuscat pe strada.“

Si tot plange, a plans o luna “stiind ca ea e de vina daca moare”. Dar s-a gandit ca sansele sunt mai mici sa moara incercand sa fuga din calea razboiului, decat sa intre in el. Asa a simtit ea. Nu puteau merge cu doi copii, nu-si puteau parasi batranii si gospodaria.

Ce rost mai aveau cuvintele? Nimeni n-a mai adus vorba despre viitorul celorlalti. „Viitor“ e un cuvant mare. Deocamdata spera sa supravietuiasca. Dar nici asta nu o spun, militantii extremisti se apropie tot mai mult de linistita (pana acum) Latakia. Se tot uita la stiri si la “reactiile marilor forte internationale”.

O luna a durat calatoria lui Yousef. Pana a ajuns la matusa lui, in Freiburg, landul Baden-Württemberg .

Nu doresc sa lungesc povestea, nu am nici timp si-n plus, nu influentez opiniile asupra „exodului“, mi-am propus doar- in masura in care o sa pot, sa dau informatiile pe care le stiu, din ce am vazut/trait, sa traduc cateva ceva din Spiegel si De Welle, ca sa aveti cat de cat, daca va intereseaza si o alta viziune asupra subiectului.

De speculat asupra viitorului, putem specula fiecare, ca-n programele de Revelion, de dupa 89 „Ce-o sa fie, ce-o sa fieeee“. Pana atunci, sa stiti ca sistemul nemtesc functioneaza. Apar „crize“ si de-o parte si de alta, sunt frustrari, sunt oameni care-si detesta noii veniti dar va spun sincer ca majoritatea nemtilor sunt dornici sa ajute si o fac. Sunt informati. Cunosc si sunt interesati de partea politica si de pachetele de legi care trec prin Bundestag, citesc, infiinteaza ONGuri, au aparut peste noapte mici asociatii care atrag voluntari, landurile isi calculeaza fiecare bugetul pentru cei care cer azil si-i „impart“ in zone in care mai au loc sau se infiinteaza unele noi. Vreau doar sa spun ca se lucreaza. Cu omenie.

Revin la Yousef pentru moment.
Il intreb:

cum ai reusit s-ajungi? A fost greu? Fiecare are alta poveste.Mama ta o suna in fiecare zi pe „tante“ si plangea la telefon.

„ Eu am avut noroc… pana in Turcia am mers cu niste oameni care asta fac- pentru bani, dar de multe ori te înșala. Tata a gasit pe cineva, la telefon si omul acela ne-a dus pâna spre Bodrum. Am mers mai mult pe jos, de-a lungul coastei. Voiam s-ajungem in Kos. Cei de la Crucea Rosie ofereau biletele pana in Atena. Am ales drumul ăsta, asa mi-a spus tata. Mi-a cumparat de toate- bocanci si vesta pentru inot. 12 zile a durat pana am ajuns in Kos. Prima data, omul cu care ne-am inteles, si-l cunostea pe tata, mi-a luat 2000 de euro, banii care-mi mai ramasesera. A doua zi a plecat cu doua barci mai devreme cu cateva ore decat mi-a spus. O barca s-a dus la fund, au luat tot asa, dublul persoanelor, n-a rezistat. I-am cerut banii inapoi, n-am mai vrut să mă duc cu ai lui,  a promis ca va fi bine, tata il tot suna, eu nu am crezut ca nu îmi mai da banii si singurul gand era ca i-am dezamagit pe toti, ca n-o sa reusesc. Era plin de politie, turcii nu ne lasau sa trecem dar tot ei erau mana in mana cu cei care faceau transporturile.
Intr-o dimineata, pe la 3, m-au luat si pe mine si cativa cu care calatorisem. Am vazut cateva corpuri umflate, aveam o lanterna, pluteau, era ca in filmele de groaza. Nu vorbeam unii cu altii. Nu stiam ce ne asteapta, ne era frica. Unii erau cu familia, cu copii mici. In Kos ne-au dat bilete si ne-au transportat cu vasul spre Atena. Acolo asteptau autocare, ne-au dus pana in Macedonia. Granita cu Serbia a trebuit s-o traversam pe jos, vreo 4 km. De acolo ne-au luat iarasi autocarele si au fost multi voluntari care ajutau oamenii. De Ungaria mi-a fost frica, auzisem c-au inchis granitele. Cumva am trecut, fara incidente, ne-au lasat sa urcam in tren. Erau zile in care-si foloseau bastoanele, dar mi-a ajutat Dumnezeu, am ajuns in Viena… ultimele 4 zile nici nu mi le mai amintesc, am urcat in tren in Hamburg… n-am dormit de 4 nopti. Mai atipeam asa, peste zi dar stiam ca trebuie sa ma misc repede.“

Nu-i citesc nimic in ochi. Cu siguranta o sa aiba nevoie de timp sa treaca peste drama. Timp si consiliere, pe care da, nemtii o ofera. Am stat o seara „la matușa“ si seara ne-am uitat amandoua la un film de actiune. Cu împuscaturi. Multeeee, ca na, noua „ne dă adrenalina“. Nici nu m-am gandit ca…
A venit, a batut la usa si cu lacrimi in ochi, ne-a rugat sa-l dam mai incet „daca se poate ca n-o aud pe mama“. N-a zis nimic de împuscaturi. Am scapat o tigaie pe jos si s-a lipit instinctiv de frigider.
A doua zi dimineata, i-am zis doamnei- n-ar fi trebuit sa-l trezesti, sa manance? A batut la usa, l-a strigat incet, dormea adanc de tot, pana la urma a sarit in fund speriat, ca trezit dintr-un cosmar si cateva secunde n-a stiut unde se afla.

Maine- respectiv deja mainele a fost cand public eu- matusa se va duce cu el la „Jugendamt“ respectiv serviciile sociale, ca sa vada daca tanarul poate locui la ea in timpul procedurilor de verificare, inregistrare- care pot dura si luni intregi, ba chiar un an in aceste conditii. Apoi, impreuna cu cei de la Bundespolizei se va lua o decizie. Avand in vedere ca datele si legaturile de familie pot fi usor verificate si coroborate, matusa lui spera ca nu-l vor lua in custodie, avand in vedere ca toate landurile sunt suprapopulate si oamenii vin in continuare. Fiecare land are libertatea de miscare si normele fiind clare, e posibil sa-i dea voie femeii sa-l gazduiasca dupa ce il inregistreaza, repet, il inregistreaza- pana i se proceseaza, respectiv accepta, cerea de azil. In toata perioada aceasta ea- ca cetatean german si platitor de taxe- raspunde pentru tanarul aflat in custodie.

Ce se mai intampla „aici“ cu cei care fug din calea razboiului, voi incerca sa mai scriu. M-a facut sa zambesc declaratia unui sef de la Bundespolizei de prin Bayern. Pentru ca se cauta voluntari care sa-i ajute pe functionari sa-i inregistreze mai repede si sa le verifice povestea, cererile de azil, totul.
„ Monatelang jeden Tag acht Stunden lang in verzweifelte Flüchtlingsgesichter zu schauen, ist eine seelische Belastung. Das steckt man nicht so einfach weg.“
Cam asa spune Jörg Radek pentru FAZ: luni de zile, in fiecare zi, 8 ore sa privesti fețele disperate ale refugiatilor este o apăsare pe suflet. De asa ceva nu prea te poti ascunde.

Vreo asemanare cu politisti romani, rude, mari inspectori, etc? La noi e bine daca se completeaza corect formularul cu amenda, hai sa nu ne tot plangem 😉

See u.