Pediatrie – Decanul de suflet al studenților UMF Cluj, Conf dr Călin Lazăr

dr conf Lazar CalinAm avut o problemă cu bebe.

Că ar fi prea mare, prea lung, prea nuștiucum. Și prea micuț ca să fie așa mare… deci problema e la mine prin lobul frontal. Și cum nu era destul de mărișor (în luni) copilul ca să-l port prin spital să-l expun la diverse, îmi parvine cumva numărul doctorului Lazar Calin (Conferențiar dar dânsul nu mi-a spus, iată că sunt și conferențiari care își fac timp să vorbească și să se poarte blând și modest – mai există și interviul cu dr Horațiu Rotaru). Nu știam nimic despre dânsul. Cum de altfel, nu am avut tangență cu pediatria mai mult decât a cerut carnetul de vaccinări.

Un prieten îmi spune: sună-l și vezi dacă e necesar un consult ori ba. Scriu un mesaj: Că așa, că pe dincolo, bebelușul meu e un potențial grăsunel, crește ca nucii de la Pomicola Iași, papă tot, etc. E grav? Recunosc, cu jenă am dat send. Între timp citisem CV-ul dânsului dar eu sunt aiurită și nu rețin titlurile academice, eu scanez omul, portarul, șoferul, medicul, inginerul.  Și rețin tot ce ține de inteligența emoțională și de empatie, apoi urmează: pregătirea și alte chestiuni care par a fi foarte importante în zilele noastre.

Vă sun la ora 23.
(Poftim? Oare de ce la 23? Multumesc, oricând, nu e urgență.) Aveam să aflu mai tarziu de ce.
După câteva săptămâni îndrăznesc să-i cer să vorbească cu mine despre pediatrie și despre experiența dânsului. Insist pe opiniile Omului Lazăr Călin, Dr. în pediatrie și tatăl unei domnișoare. Interviul nu reprezintă poziția vreunui spital, secție sau departament de orice fel. Este un dialog liber, cu întrebări despre copii, părinți, boli grave, nelămuririle mele, urgențe și viața de astăzi trăită pe fast forward. Îi afectează pe cei mici, ne-a schimbat mult pe noi? Ce efect va avea asupra copiilor?

Îl găsesc la Clinica de Pediatrie 1 și sâmbătă după masa. Stabilim totuși duminica, la ora 11. Dr Lazăr e protocolar și foarte amabil, am un deja-vu cum mă simțeam pe vremuri la radio și dânsul vorbește repede cu niște hârtii în mână. Eu m-așez pe unde apuc, arunc geanta pe un scaun, scot un caiet de geografie pe care l-am înhățat în goană, caut un pix, iarăși am senzația că fur timpul cuiva și nasu-mi curge pentru că am intrat de la rece la cald… Nu găsesc decât dermatograf, când vreau să par mai serioasă și mai adunată apare un fel de Bridget Jones bipolară și cu ticuri. Îmi oferă niște maculatură și un pix. E liniște. Mă liniștesc. Nu fur din timpul nimănui. Cât timp oamenii mai vorbesc cu alți oameni si au intenții bune și se informează reciproc, nu ne fură Matrixul.
Dar cât stați în spital? Faceți gărzi?
A, nu mai mult de o gardă pe lună dar… mai mereu sunt aici, vin și sâmbăta si duminica dacă trebuie.

Și timp liber?
(se gândește) mai scriu un articol, mai văd un film vechi împreună cu familia, mai particip la un simpozion cu studenții.
Ăsta nu e timp liber, zic.
Râde: așa. De fapt, la tipul de activitate și diversitatea medicală care trebuie acoperită, timpul liber extra-medical este aproape inexistent.

Cum de mai aveți răbdare și putere să vorbiți cu un părinte la 11 noaptea?
Atunci am timp să mă opresc din toate, lumea doarme, eu trebuie să gândesc, să vizualizez cazul ca să-mi dau seama ce e de făcut, ce are copilul, unde ar fi problema. Atunci am liniște și pot spune dacă e competența mea sau îl trimit la alt specialist.

Îmi scot vreo 7 batiste și-mi suflu nasul și-mi șterg ochii uitându-mă la cărțile din bibliotecă. Îl rog să nu accelereze că nu procesez, nu vânez știri, haideți să vorbim. Da, râde, așa-I obisnuit, la câte task-uri are, înțeleg. Copiii îi spuneau Intercity datorită vitezei cu care se deplasa prin clinică; mai nou, dr. Lazar și-a propus să lase mașina acasă. Până la clinică face o jumătate de oră. Stau în trafic o juma de oră, mai bine mă mișc. Sincer, nu l-am crezut. Ei bine, l-am revăzut zilele trecute, trecea ca un Intercity-ul, vorbea la telefon și clar, venea de la Spital. De mâine merg și eu o stație pe jos.

De ce pediatrie? Vedeți zilnic copii care suferă extraordinar de mult. Care e forța secretă care vă ajută să tratati copii și cum ați învățat să gestionați sufletește inevitabilele pierderi?

Să spunem c-a fost o întâmplare fericită pediatria. Aș alege același drum. Am fost omul potrivit la locul potrivit, o sincronicitate mai degrabă. Probabil așa trebuia să decurgă viața mea și atunci am muncit mult în această direcție. Dar îți creezi o carapace unisens atunci când lucrezi cu copii pe care nu-i poți vindeca. Lași sentimente să intre dar nu lași să iasă durerea și frustrarea că nu ai putut face mai mult. Ai haina de acasă si pe cea de la serviciu și nu le amesteci una cu alta. Ești ca un actor care joacă două roluri în fiecare zi. Inveți să te controlezi, dar nu te obișnuiești niciodată. Și doctorii (cei adevărați) plâng, dar nu de față cu pacientii. Când doctorul plânge pentru pacientul lui nu înseamnă ca este slab, înseamnă ca îi pasă. Si asta face din el un medic mai bun.
Genetica surzității și reumatologie pediatrică (domeniile de interes)? Știți, eu nu sunt de acord cu acele teste de auz la bebeluși pentru că facem lucrul ăsta doar pe jumătate. Este legislația de vină, banii, birocrația? Avem de fapt destui specialiști?

Screeningul audiologic la nou-născuți este util cu conditia sa fie bine făcut, acum este implementat în maternități , nu stiu dacă în toate, aici trebuie discutat cu neonatologii în ce conditii se efectueaza. Copiii care sunt detectați la screening cu tulburări de auz trebuie îndrumați în compartimente specializate de ORL pediatric pentru confirmarea hipoacuziei și în compartimentele de genetică pentru decelarea mutației care a condus la surditate.

De ce puncțiile osoase la copii nu se fac prin sedare? Dacă spitalul ar avea anesteziști s-ar face?


Se fac cu sedare variabilă, eu le fac cu sedare profundă (ketamina, propofol, Fentanyl), scheme gestionate de medici ATI. În alte departamente se fac probabil cu midazolam. Noi nu facem proceduri invazive fără sedare dar cu siguranță știți că în vremea copilăriei noastre așa se făceau. Te “amețeau” puțin când îți scoteau polipii…
Ne-am obișnuit să apară în presă povești de… speriat copiii. Care e relația medic-părinte și cum v-ați dori să fie. Unde se creează cele mai multe nemulțumiri: la primire urgențe, condiții de cazare în spital, tratamente aplicate?

pediatrie 1 conf dr Lazar Calin director medical
Aici chiar avem dificultăți. Parcă suntem două tabere diferite în loc să conlucrăm. Nu se poate, avem nevoie de înțelegere. Haideți să vă dau câteva exemple.
Nu stăm minunat la capitolul condiții în spital dar nu despărțim mama de copil din 1990. Din păcate nu-i putem oferi confort. Pur și simplu nu avem spațiu. Ideal ar fi rezerva pentru mama și copil.
Apoi, am avut recent un copil la urgențe, a fost înțepat de 10 ori. Exact. Aveam una dintre cele mai bune asistente însă venele colabaseră din cauza infecției și a deshidratării adică pur si simplu s-au turtit. Părinții, au acuzat personalul medical de lipsă de empatie. Noi nu suntem sadici, nu ne dorim să chuinuim copiii. Până la urmă am prins vena la nivelul scalpului, lucru care se face foarte rar! Dar se întâmplă. Nu suntem roboți, suntem oameni și facem ce putem.
Da, vrem să lăsăm mama lângă copil dar într-o urgență apar tot felul de situații neprevăzute. Datoria noastră e să salvăm copilul. Ne gândim să mai introducem încă un acord informat (iată că lista cu hârtii pentru medic se lungește) care să poată fi accesat și descărcat de pe site-ul spitalului. Adică, înainte de-a veni sau pe drum, că tot suntem în era device-urilor, părintele să citească, iar la spital să semneze în cunoștință de cauză.
În acest acord informat se va preciza pentru părinți : vă lăsăm să stați cu copiii pe durata recoltării de sânge dar nu este indicat să leșinați deoarece ne vom ocupa mai întâi de copil (să fie în siguranță) și numai apoi și de dumneavoastră. În cazul în care agresați fizic sau verbal personalul medical veți fi poftit să luați loc în sala de așteptare până se montează cateterul.
Din păcate, nu există suficient timp să stăm să vorbim cu părinții așa cum se făcea mai demult. Totul se derulează prea rapid, cu o mulțime de hîrtii. Mi-e dor de medicina de acum doua decenii. În curând medicii se vor feri să mai discute direct cu aparținătorii și s-ar putea să inventăm un mediator medical adică o persoana care explică ce are copilul si răspunde la întrebările părinților.
Până la urmă prioritatea este să pun un diagnostic corect și să tratez. Dacă părintele e agresiv, nemulțumit, dacă amenință și devenim supraîncărcați și nervoși unde rămâne interesul pacientului?
Avem aceleași interese. Trebuie găsită o cale decentă de a comunica, nu de a ne teme unii de alții, nimeni nu are de câștigat din acest război latent.

Există cazuri deosebite care, cu toată imunizarea psihologică dobândită, vă însoțesc dincolo de porțile spitalului?

Țin minte fiecare caz pierdut, numele, suferința, anul… sunt în mintea mea, nu în statistici sau dosare.  Îmi amintesc elanul cu care pornesc rezidenții în pediatrie. Chiar dacă teoretic ei știu, nu sunt pregătiți, niciodată nu ești pregătit pentru întâlnirea cu moartea. Darmite la copii. Însă acesta este adevărul invariabil: și în 2017 se moare cu toată tehnologia și aparatura, indiferent unde este tratat copilul. Cred în tratament corect și în șansă. Mai multe variabile.

Dar să revin la întrebare, uite, era Mara… talasemie majoră, acu 20 de ani. Am tratat-o de când era bebeluș, până la 12 ani. Venea de două ori pe săptămână pentru transfuzii. Vă dați seama; o suferință cumplită. Atunci nu se făcea transplant de măduvă…  I-a cedat inima, n-am mai putut face nimic.

Recent mi-a venit în urgență un copil de 2 ani. Ușor dezhidratat. În 6 ore a intrat în comă, a făcut șoc și niciunul dintre tratamentele si manevrele aplicate nu au functionat.

Eu (?? Se poate așa ceva, era sănătos??)

Da. Acestea sunt de obicei defectele genetice-metabolice. Gândiți-vă că sunt peste 8000 și clinic copilul este în regulă. La un moment dat se decompensează. Vreo 4-6 dinbtre ele sunt vizibile sau se pot detecta la naștere si putem administra tratamentul. Altele nu au tratament sau până ajunge analiza și ai un diagnostic, pierzi copilul și vorbim aici de ore uneori.

Mă simt dintr-o data mică și înfricoșată, o frică ce mă însoțește permanent de aproximativ un an. Cu toate că discutăm lucruri pe care le știu și eu. Le știți si voi. Murim. Dar și noi credem că copiii nu pot muri așa.Vrem să credem asta cu toată inima!

Să vă mai spun ceva. Copiii, de obicei cronicii, știu c-o zi înainte că vor muri și uneori ne spun. Nu mă întrebați de unde știu ei dar mai plângi ca să te eliberezi puțin: domnule doctor, eu știu că mâine voi muri. Și ți-o spune așa sincer și cu o maturitate pe care nu o întâlnești la adulți. Normal că pe moment te dărâmi înăuntru. Si rămâne și revine mereu întrebarea: am făcut chiar tot ce puteam face?

Dintr-o data mă întristez și pozez un bebeluș cu blăniță, o jucărie de care mai beneficiază și copiii de pe sectie sau așa ar trebui. Nu am mai multe și ar trebui dezinfectate, spune medicul. Sunt atâtea dosare și hârtii și tipizate în biroul dânsului și mă întreb de ce un clinician foarte bun la diagnostic și care iubește copiii, trebuie să gestioneze maculatură, de ce nu e suficientă biblioteca frumoasă și de ce nu-I posibil să stea medicul pe lângă pacient fără să-l prindem într-o panza de paianjen.

jucarie frumoasa pentru copii

În ce constau urgențele pediatrice, în general? Câte cazuri din cele care vă parvin sunt preluate-internate? Aveți așa-zise ore de vârf la UPU copii?

Da, fără a face-o discriminare, pot spune că ora 17-18, când lumea se îndreaptă cu copiii spre casă, înspre Florești se gândesc să intre și pe la medic cu-n drum. Numai că vedeți, se sar mai mulți pași. Medicul de familie de obicei cere programare și atunci vin direct aici: cel mai des cu subfebrilități, intoxicații, infectii. In marea lor majoritate parintii sunt grijulii, uneori exagerat. Și atunci se mărește timpul de așteptare, se face triajul, părinții se supără că așteaptă și uite așa, cercul vicios.

Urgentele sunt chirurgicale (traumatice sau non-traumatice ) sau non-chirurgicale -tulburari de ritm cardiac, afecțiuni acute cu evoluție rapidă, restul, sunt recomandări pentru tratament în ambulatoriu. Exemplu: din 100 de cazuri ajungi să internezi 6 pentru că acelea sunt de tratat în spital. Și repet: mai avem nevoie și de timpul în care-I explici părintelui ce are copilul. Și-ți mai vine-o urgență, o traumă. Chiar avem nevoie să împărțim responsabilitatea actului medical cu părinții.

Avem și AloPedi. Este numărul nostru la care răspunde medicul pediatru pe model call center. Părintele este informat ce să facă după ce oferă detaliile și degrevăm 70% din cazuri care altfel ar veni la UPU. Din păcate nu mai există un astfel de serviciu de stat și toate apelurile din țară sunt preluate la noi. Da, cu un singur medic… în rest sunt servicii private precum Peditel.

Alopedi, nr 0364 917    http://alopedi.ro/

Ce boli tratati la Cluj când vorbim despre reumatologia pediatrică –una din specializările dv? Cum stăm la capitolul recuperare? Avem centre, personal, aparatură?

Tratăm cam tot ce se poate în Romania : AIJ, lupus, boli autoinflamatorii.  Suntem centrul cel mai puternic, cu cei mai multi medici competenti în domeniu, cu acces la imagistica de vârf si laborator.  Este necesară specialitatea de reumatologie pediatrică.  Recuperarea este Ok, dar mai avem de lucrat în ceea ce priveste colaborarea dintre clinician si balneofiziokinetoterapeut.

Gesturi sau cuvinte care v-au marcat de la copiii pe care i-ați îngrijit?

Nicusor, acum 20 ani : tanti, nu ma înțepa, fii o doamnă ! Din păcate nu am desene sau poezii de la copii, copii care îmi spuneau Intercity datorita vitezei de deplasare în clinică. Am păstrat de la ei inocența vârstei, dorința de a lupta cu boala si de a o accepta mult mai ușor decât adultul.  Adultul cauta întotdeauna un vinovat pentru boala lui.

Cum stăm cu cercetarea în România? Ați studiat genetica surdității, avem laboratoare care pot să izoleze cu adevărat genele care produc surditatea congenitală sau ne raportăm doar la statistici?

In genetica surditatii, în Cluj, putem detecta doar cateva gene la momentul actual, dar speram sa putem secventa genele mai frecvent implicate. Explic: la un puzzle cu 100 piese la momentul actual căutăm doar 3-4 dintre ele, cele care lipsesc cele mai des. Daca cele 4 sunt prezente nu știm care dintre restul de 96 produc boala.  Sperăm sa putem implementa secventarea care sa ne permita sa vizualizam toate cele 100 piese și să ne spună care este piesa (mutația vinovata). Deja în țară sunt laboratoare care fac acest lucru, este pentru moment costisitor si avem nevoie de aparate, reactivi si mai multi geneticieni.

În România există multă violență îndreptată împotriva copiilor. Spuneți-mi, ca părinte, ce măsuri ați adopta ca să minimalizăm fenomenul?

Generațiile de azi nu mai au răbdare, este valabil si la vârstnici.  Uitați-vă pe șosele sau la cozi: ne grăbim să fim înaintea altora  apoi ne oprim 10 minute să stăm de vorbă cu cineva. Depășim toata coloana de mașini (pentru că putem si trebuie sa arătăm asta), apoi dupa 3-4 km tragem pe dreapta 30 minute.  Ne grabim sa ajungem nicaieri.  Cand copilul face la 3 ani crize de isterie îl bruscăm pentru ca să tacă. Când sugarul plânge prea mult nu știm ce sa facem ca el sa tacă.  Ii dăm copilului tableta si telefonul mobil cu jocuri violente, nu stăm lânga ei sa spunem o poveste. In curând vor fi părinți primele generații care au crescut fără povesti. Dumnezeu sa ne pazeasca ce va fi.  Generațiile sunt mai grăbite si mai pline de adrenalină, violența este atât dinspre cei mari înspre copii dar si între copii (bullying).

S-a uitat la ceas de două ori, involuntar probabil. Nu mi-a dat senzația că m-ar da afară, totuși, mi-e foamne și mie, îmi dau seama că m-am întins, m-aș duce și la biserică… uf, ce greu mi s-a părut interviul ăsta. Dar nu am avut posibilitatea de-a mă întâlni de 2-3 ori ca să epuizez subiectele care i-ar interesa poate pe cititorii mei. Așa că mă grupez:

O sa fac mici declarații și dumneavoastră le comentați.

Am cumpărat un aparat de aerosoli pentru bebelușul meu. Cu ajutorul specialistului, m-ar putea scuti această investiție de eventuale internări în spital? Eventual la bronșiolite sau laringite, dar indicatiile trebuie sa le faca tot medicul.

Vă deranjează sau nu părinții care vin și vă sugerează un posibil diagnostic despre care au citit pe google? Parinte informat = OK, dar de pe site-uri medicale nu de pe forumuri de părinți.  Nu se potrivesc diagnosticele si tratamentele de la un copil la altul.

Vă sunt indiferenți cei care susțin că copiii nu ar trebui vaccinați împotriva rujeolei? Le accept parerea dar le spun că riscă viața copilului lor sau chiar pe a celor din jur : copil de 3 ani nevaccinat face rujeola si dă si fratelui de 7 luni care decedeaza. Chiar daca legal nu, moral parintii sunt vinovați de suferinta celui mic. Personal mi-am vaccinat copilul cu toate vaccinurile indicate si chiar suplimentare.

Vă confruntați cu cazuri de copilași (nu numai bebeluși) abandonați în spitale? Puțini, condiții sociale dezastruoase, dar am avut si colegi care au adoptat astfel de copii (în urmă cu ani de zile!).  Din ce în ce mai puțini, ei sunt preluati de DGASPC.

Aveți voluntari cu care să lucrați pe secții? Nu pentru actul medical, ci pentru colorarea atmosferei copiilor. Vedeți Pediatrie 4, pe Hașdeu. Acolo de exemplu avem distroficii adică pe cei care din cauză că nu se pot hrăni ajung în stare gravă și necesită ajutor pentru menținerea funcțiilor vitale. Uneori sunt hrăniți artificial. Rămân acolo luni de zile.. E singurul spital de acest gen din țară si chiar mă întreb ce se întâmplă cu acești copii în altă parte, cum și unde sunt îngrijiți.

(da, am fost, secția super ok, inima ruptă, eu femeie decompensată 7 zile, pui de depresie, viață, ești nedreaptă, aleaalea)

Câteva sfaturi pentru părinți

Investiți timp în copiii dumneavoastră si petreceti timp de calitate cu ei.

Fiți parteneri pentru școală și nu adversarii ei.

Priviți doctorul ca pe cineva care vrea să vă ajute si nu să facă rău copilului. Aveți grijă ca mass media de multe ori folosește știrile medicale ca rampă pentru rating si publicitate: dupa o stire de impact urmeaza un moment de publicitate foarte bine plătit. Cititi site-uri medicale, nu forumuri referitoare la boli. Zilnic în spitale medicii salvează vieți, uneori chiar la limita miracolului. Cât de des vedeți sau auziți acest tip de știre?

Nu expuneti inutil copiii și mai ales sugarii mici, marilor aglomerații (mall, spectacole, etc). Nu este bine nici pentru dezvoltarea lor (asta nu este socializare), nici pentru riscul epidemiologic.

Touche. Când nu prea aveam de ales intram cu el în Auchan prin ditamai mall-ul. Acum știu de ce trebuie să-mi văd de parcul nostru și înțeleg că singura urgență reală e copilul meu.

E liniște când plec eu de la UPU, Pediatrie 1. Dr Lazăr mă strigă să-mi dea caietul de geografie pe care l-am uitat pe masă. Multe răspunsuri sunt adaptate stilistic să spun așa. Adică, în urma discuției, am vrut să fie și accesul vostru mai facil către Omul-Tată-Pediatru. Nu înregistrez altfel decât mental și uneori nu notez, dacă mi se povestește un caz rămân statuie și doar ascult.

De ce decan de suflet, ce înseamnă?

E o modă mai veche. Așa aleg ei în fiecare an. Îmi petrec timp cu ei, le spun si despre filme bune, vechi, despre teatru, ce le mai recomand în materie de cărți. I-am rugat să-și facă timp măcar o data pe săptămână să aibă o asa numită oră în care meditează la tot ce s-a întâmplat, la cazuistică. Ce s-ar fi putut face altfel înspre bine, unde s-a greșit?

Mesaj din discurs Serenade 2017:

Cand ati ales medicina a fost ca in Biblie: iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac. Un adolescent visând la glorie şi succes social îşi imagineaza profesia ca pe un şir continuu de reuşite. În cărţi si filme nu apar nopţile nedormite, epuizarea fizică şi psihică după 36 de ore continue de activitate, copilul disecat de cainii turbati sau de sobolanii din curte cu sangele tasnind din plagi, adolescentul electrocutat si ars 90% care pare un manechin din filmele de groaza. În cărţi, până şi eşecurile nu sunt atât de dureroase, iar pacienţii care mor nu te marchează la fel de puternic ca în realitate. Îţi închipui că vei înfăptui minuni şi gesturi eroice în urma cărora familiile pacienţilor salvaţi te vor purta pe braţe şi îţi vor ridica, eventual, şi o statuie.

Incercati sa păstrați viu omul din sufletul vostru. Fără el veți fi doar o masina de diagnostic si tratament.

Ridicați ochii din telefoanele performante care ne fac sa mergem pe strada ca niste zombi. Incetati sa deveniti anexe ale echipamentelor electronice, sclavii progresului. A fi cu adevarat liber înseamnă a nu fi dependent de nimic, a avea puterea în orice moemnt sa îti decizi soarta.

Nu îi lăsati pe altii sa decida pentru voi, cand iesiti în piata publica trebuie sa stiti pentru ce o faceti. Gânditi cu mintea voastra si nu faceti din facebook o noua religie . Veti trăi si profesa într-o lume tare ciudata. Lumea de azi spune că mai repede si mai mult înseamnă mai bine. Partenerul sau partenera de viata nu mai trebuie sa fie sufletul nostru pereche ci obiectul invidiei în cercul de prieteni. Lumea de astazi transforma masina într-un simbol falic si dacă toti colegii au jeep urmează sa venim la serviciu cu TIR-ul…

In fapt, fericirea este mult mai usor de obtinut.  Asta daca esti intelept si întelegi care sunt lucrurile cu adevarat importante.

dr. conf Lazăr Călin – sfaturi pt tinerii absolvenți.

Similar Posts

8 Comments

  1. Mie-mi este tare plăcut dl doctor, la dansu e fetita, aavut crize de spasmofilie și ne-am speriat tare. Nu il gasim prea usor dar mergem și acum la acest medic pentru că după tratament atunci nu am mai avut probleme cu fetita doar virozele.
    În Spania unde locuim noi nu poti alege și nici diagnostic corect nu au pus, am umblat mult la medici pana am venit acasa și am zis sa mai incercam.

    1. Andreea, așa stiu și eu că nu prea poți alege medicul pediatru sau specialistul decat… pe banii tăi. Probabil depinde și de țară și de land.
      Bine, nu mă refer la urgențe, Doamne fereste, acolo mergi pe mâna cui o fi. Oricum, din ce-mi amintesc, la nemți erau într-adevăr fooooarte politicoși dar absolut mecanizati. Nu știu dacă românul ar simți empatia care se cere mereu aici.
      Diferenta e că ai noștri au fost obisnuiti sa fie supraincarcati și mai prost platiti, au uitat sa zambeasca. Un zambet când preiei copilul si-o ameteala cu picaturi in nas, dau incredere! 🙂

      Acum și noi ar trebui să fim mai compleanți (ceea ce e greu pentru că în fata bolii nu judeci limpede) si ei ar trebui sa zâmbeasca mai des. Măcar pentru că salariile sunt ok. Cel puțin eu așa știu.
      Zambetele nu costa. Medicul care l-a extras pe bebe nu-mi vorbea uneori (se gândea la ceva și asculta efectiv) dar apoi zambea și spunea el ceva. Ei, faptul că se zâmbea (un surâs care transmite o întelegere, o empatizare) mi-a dat mai multa încredere decat cuvintele. Evident că si cadrele medicale auxiliare -cu care pacientul are tangenta mai des- nu trebuie să uite că un zambet nu e un rictus.
      Și nu costă nici efort, nici banuti.
      Poți câștiga inima unui om cu un zambet si nu-i lucru mic!

  2. Ma bucur ca avem la Cluj asa oameni/ doctori devotati. Sunt sigura ca sunt multi parinti care ii datoreaza viata acestui doctor.
    Din pacate are dreptate, impactul facebookului asupra parintilor e foarte mare. Sunt si eu in cateva grupuri de mamici si mai degraba se intreaba tratamente pe grup decat se suna un doctor competent.
    Din pacate spitalele de stat su multe lipsuri si privatul a intrat tare pe piata. Dc birocratia nu ar fii sigur am fi cu un pas in fata. Sunt multe de spus..
    Ma bucur ca am mai aflat lucruri interesante din acest articol.
    Te admir ca ai asa memorie bună!
    Sanatate tuturor copilașilor!

    1. Multumesc Lili 🙂

      Da, sa stii că așa am făcut la toate interviurile. Bine, unii medici m-au primit cu răspunsuri standard la cateva întrebări pentru că nu era un secret ce voi întreba și trimiteam. Dar pe langa întrebarile lor, eu deveneam curioasă de altceva si apoi ce-mi povesteau ei, stilizam putin eu și tot așa. La datele medicale trimis materialul înapoi si am mai verificat. Adică oi fi eu pasionata de medicină, dar sunt notiuni pe care nu am cum să le retin.
      De exemplu partea descriptiva pe genetica. Desi imi amintesc încă, in primul an la psihologie este un curs cu genetica comportamentului uman sau așa ceva… și mi-am prins sufletu-n el că nu am înteles niciodată statisticile si-acesta era plin. dar am memorat ca oița cate ceva 🙂
      In rest e meritul dlui dr, eu doar am editat. Și pozat. Si am fost curioasă 🙂

  3. tare mi a placut discutia asta a ta cu domnul doctor. de unde reiese ca doctorii sunt si ei oameni dar de a caror parere e bine sa mai tinem si cont.
    mi au placut si concluziile. ce bine ar fi de ne am aseza toti de aceeasi parte: binele copiilor. si in final binele nostru, al tuturor.
    multumesc pentru articolul asta. il dau mai departe cu speranta ca vor citi multi si randurile si printrerandurile. imbratisari!

    1. Mulțumesc Vavaly și pentru comentariu și pentru share.
      Da, avem medici buni aici numai că sunt supraîncărcați -de la pacienti fara numar pana la sutele de documente. Apoi mai au si fisele online si rapoarte si o mulțime de protocoale dictate de la minister, cine stie de cand care ori nu sunt actualizate, ori n-au continuitate si blocheaza actul medical. Banuiesc ca toate acestea preseaza negativ. Și o mama cu un copil bolnav e ca porcul spinos căzut în geantă, te poate face să devii o isterică hiperreactivă și Lady rămâne acasă. Acum stiu si eu.

  4. Ai noroc sa dai peste oameni deosebiti, la noi greu ii gasesti, poate daca vine vreunul din Bucuresti, ca astia loco sunt jale. Multe lucruri de bun-simt in articolul tau. Uite, ar trebui sa auzim/citim mai des si punctul de vedere al celeilalte parti, al doctorilor, nu numai balacarelile din mass-media si din retelele de socializare.

  5. ce frumos ai scris!
    Din pacate sunt atat de putini oamenii astia, valorosi…

    P.S. cu actele si documentele de scris, peste tot e nevoie de scris. Prietena mea medic in franta scrie 2 ore pe zi, bilete de iesire in spital (iar de citit dosare e si mai mult….). Pentru ca exista asa de multe medicamente si interfereaza, si daca nu scrie si urmatorul doctor nu citeste atent poate duce la probleme grave pentru care numai pacientul plateste, nici doctor nici producatorul de medicamente :(.

Leave a Reply to hapi Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *