Ori mor eu dacă mai rămân, ori mori tu. Gelozia

Am trăit o altă viață. Una în care Tudor nu exista. Eram oficial bine. Postam numai poze din hoteluri scumpe, apartamente închiriate prin Casablanca, medine și souk-uri. Poze cu pești, corali, plaja. Plaja la Marea Roșie, plaja în Valencia, plaja în Canare, în Mallorca, plaja și promenade. Eu respirând, mâncând, făcând de toate câte se fac în cuplu. Cu un singur om, mereu. Nu aveam prieteni. Nu aveam ne(voie). Blogul a fost singurul loc pe care îl accesam, îl trăiam singură și prin el transmiteam altora Cealaltă viață din mine. Una nenăscută încă, neștiută. Una mai reală decât toate drumurile de până atunci.
Eu trimițând bani: să-ți faci dinții, să-ți repari acoperișul pe care trebuia să-l repare constructorul, să plătești taxa aia, să-ți iei medicamentele.
Zboruri în Egipt, în Maroc, în Liban, în toată Europa. Lunar, două drumuri la Paris sau măcar unul. 4 ore pe autobandă și gata, cazare la hotel Ibis, preferabil zona La Defense, 2 stații cu metroul pana în Quatre Temps unde-mi plăcea să pierd timp și bani până își întâlneste el partenerii de afaceri.

Două opriri, două cafele, două frangipan nature de la Paul la ieșire din Belgia. Țoc, țoc, poze. Postat unghii și cafele și tălpici pe facebook. Aprins o țigară. Omul de lângă mine mormăie, dar te-ai lăsat. Știi că-mi place să mă mai relaxez la drum lung. Apoi, ca să nu ne enervăm înainte de-a ajunge, ignor, întreb sau fac altceva, intru iar în mol (benzinarie) și-i iau lui ceva ce știu că-i place. Mă ceartă că stric banii aiurea. Mie să-mi cumpăr orice. Însă nu înțelege micile daruri. Sunt doar bani aruncați. Lui să nu-i mai cumpăr nici sandvișuri și nici macarons.

Poate că suntem faliți, îmi zic și îmi văd mai departe de-ale mele.

Valenciennes, aici iar oprim, țoc țoc, poze. Așa, să mi se vadă și sandala de la Deichman. Mi-am întins un picior pe bord. El se uită cu coada ochiului: am pozat doar sandala sau tot piciorul?

– De ce nu postezi poze cu noi? Râde. Fals. E un râs forțat.
( pentru că între noi sunt mulți ani diferență, eu par frumoasă, tu urât și marii mele familii îi e rușine și prietenii ar râde și mi-e jenă mie, ce știu ei, Hani, parcă n-ai cunoaște românii. Posibil să am o problemă cu mine, nu mi-am asumat relația asta, cu totul, din cauza lumii, că noi așa am fost învățați în România. Nu ne e rușine când facem altora rău, dar suntem foarte mândri și vrem să fim mereu lăudați. Ori, dacă tu ești bătrân și eu tânăra ei doar râd, nu laudă. Dar nici nu mă ignoră. Mi-e greu Hani, oamenii care mi-au fost cândva apropiați mă fac acum să mă simt prost. Dacă s-ar pune în locul meu cât pentru 10-15 bătăi de inimă!)

În loc de adevăr – care mai mereu e neplăcut în forma brută- îi spun așa: postez doar ca Hapi. Sunt un personaj, o poveste, adică ceva ce am inventat eu. Nu mi-am pus nici eu chipul.
– Dar x și z știu cine ești. Apropo de prieteni sau rude, crezi că te-ar ajuta la necaz?
– Adică?

Hani îmi amintește de-o mătușă care-a încercat să-i sugereze să investească într-o firmă. Absolut întâmplător indicase mătușa domeniul și specializarea lu fii-su, încă student.
Hani îmi amintește de alt cunoscut: ți-a cerut 80 de lei pentru un drum la Dej și apoi încă 100 euro, ăștia sunt prietenii tăi. Cutare îți ia mereu bani ca să ne ducă acasă din aeroport deși noi i-am împrumutat bani când a cerut. Faci prea multe cadouri. Nu-ți ții banii. Toți îi dai. Ei ți-ar da ție?

Mă enervez brusc. Aceeași poveste, mereu. Uite, n-am avut nici un necaz, mă stresezi doar tu cu procesele tale și șantierul și… sunt și banii mei. Știi bine că nu te poți descurca fără mine. Nu te-am mințit cu 50 de cenți, niciodată Hani!
E drept. Cu banii nu, dar gândurile tale parcă-s mai mereu în altă parte. Pe blogul ăla! Mie nu de bani îmi pasă ci de relația noastră. În care parcă tu nu mai ești, nu știu ce gândești!

Ziua e compromisă.

Aeroportul Charles de Gaule se conturează și intrăm pe sub el în suburbiile Parisului. Sunt apatică, tristă și-i spun că nimeni nu l-ar suporta. Că e gelos și posesiv și cicălitor și tipicar și…
Nici pe tine, zice, ce bărbat ar putea sta cu o femeie certăreață, care nu-l respectă și care are așa o gură spurcată? Nu ești mulțumită cu ce ai! Nu poți avea tot. O pereche trebuie să respecte acest partnerschaft și să fie sinceri mereu unul cu altul, tu nu ești! Serios? Îmi arăți un cuplu care-și împărtășește tooot? Nu-mi pot ține gura. Sangvinică. Ce bine dacă m-ai fi lăsat să vorbesc și cu alți oameni!

Ridic vocea, îmi pierd rațiunea: nu suntem într-un partnerschaft, înțelegi? Eu muncesc pentru tine, îmi bat caput cu toate problemele tale. Tu nu ai vrut să lucrez aici, în Germania tocmai pentru ca să fiu dependentă de tine! Ori relație ori munca, așa functionează un cuplu. Nu mă lua pe mine cu perechi care-s veșnic împreună, noi nici nu respirăm singuri, Mein Gott! Nu am nicio independență, niciun strop de încredere în mine, mereu trebuie să bifezi tu dacă am făcut ceva corect. N-a decurs cum voiai? Strigam unul la celălat apoi tu taci 3 zile. N-am prieteni pentru c-am rupt legăturile cu ei, că tu ești gelos! Nu știu șofa, nu știu scoate bani de la un bancomat, nu știu găti că ție nu-ți place, nu sunt halal. Ba folosesc prea multe vase, ba sugerezi că mi-am trecut mana prin păr în jurul oalei cu tajine. Zici că-s de aur oalele și bucătăria ta pe care n-ai mai renovat-o de când erau copiii mici, N-am voie, știi de ce, pentru că n-ai încredere-n mine nici cât să trec pe lângă băieții tăi pe scări!

Asta îi punea și lui capac. Tremura tot. Eu mai pozam un Ibis și două croissante, le încărcam online și eram absolut nefericită. 100 de laicuri, comentarii despre cât de bine îmi e, confirmarea mea că viața-i o ratotă perfectă și că n-o să mă satur de ratotă.

În cameră ne schimbam, apoi mergeam pe rând la budă, nici nu ne vorbeam. Dacă aprindeam un chibrit cred că ne-ar fi trăsnit atmosfera cu aure cu tot. Ne uram! Dar el mergea la întalnire, afacerea ieșea binișor, eu mergeam la Quatre Temps, un mall foarte cosmopolit în zona la Defence și cumpăram bucăți de stofe la reducere ori ba. Așa mă relaxam. Ajunsesem să mă îmbrac pentru mine și pentru el, ca fiicele lui pentru soții lor. Numai că ele aveau și prietene…

Seara ne strangeam în brațe și ne ceream iertare. Apoi ne reproșam: tot eu îmi cer iertare!

. Tu?? Eu fac asta, tu niciodată!

Toate poveștile sunt subiective. Și personajele care le dau viață: dex: subiectiv  – necorepunzătoare realității, a cuiva; lipsit de obiectivitate; părtinitor.

N-am regretat niciodata când m-am rupt dintr-o relație lungă, n-am zis: mi-am irosit anii! Așa e viața, ca un drum constant în care schimbi trenuri, taxiuri și mai stai și la ocazie. Nimic nu e întamplator. De suferit, o, da, suferi mult, bine, intens, că te obișnuiești cu omul. Suferi și dacă nu-l mai iubești sau n-o mai iubești. Și la un moment dat trece. Chiar trece. Se poate fără ură. Fără resentimente. Simți că o iei razna dar viața are pansamentele ei și poate meriți și tu unul la un moment dat.