Ne temem de moarte si de suferinta
Dar nu toti o definim la fel. Suferinta.
Că moartea ne e clară- ni se trage presul de sub picioare si Asta la vista baby.
Unii se lamenteaza vesnic si ne-arata prin cate suferinte au trecut ei: un atac de panica, o extrasistola invizibila pe EKG dar semnalizata în cortexul neural, o oboseala nejustificata si senzatia ca-s pe alta lume. Un parinte alcoolic, un catel mușcăcios , o vecină paranoică.
In timp ce altii chiar trec prin suferinte inimaginabile. Sper ca n-o sa se supere pe mine ca-i nominalizez – Annarkali si Intuneric. Genul de persoane care-ti povestesc daca îi intrebi si relateaza totul cu o oarecare „acceptance”. Care nu țipă peste tot cat de nedreapta a fost viata cu ei desi sunt absolut convinsa ca simt asta de multe ori. Mai e o persoana care comenteaza pe blogul meu, o amica pe care am întalnit-o si care-a trecut printr-o pierdere care-ar da peste cap pe oricine, dar nu pot s-o nominalizez si nu stiu daca mi-ar permite. Mai e si Blondie, nu dau link nici catre ea dar multi stiti la cine si la ce ma refer.
Genul de oameni tacuti, uneori agresivi, normal de agresivi daca stai sa analizezi ca ei au mers c-o pluta printr-un canion din Colorado în timp ce tu te-ai dat cu Catamaranu pe Egee. Figurat vorbind
Suferinta pentru mine ar fi : sa îmi pierd sanatatea, sa ma chinui pe perioada îndelungata, sa nu pot munci, sa îmi moara cineva drag, să mă răpească Al Qaeda si sa n-am balsam de buze la mine.. Restul sunt mofturi
Cand am facut al 15lea atac de panica, cumpăram prajituri la Cofetaria Carpati din Cluj. Si al meu era pe nu stiu ce stradă, plătea parkingu. Am iesit si am avut acea senzatie, bine cunoscuta de unii, total necunoscuta de altii. Numai că eu stiam ce e. Nu m-am gandit nicio clipa ca-mi explodează prajiturile acolo cu tot cu atrii si ventricule, mor si nu stiu unde ,încotro m-oi duce, îs nespovedită, neepilată, nenimic.
Stiam ca nu mor, cel putin nu pana mănânc cremesul. Asa ca m-am asezat pe-o bordura si l-am asteptat pe-al meu (a se citi l-am sunat de 7 ori pân -a auzit handy-ul în forfota Clujului)
„Hai repede că nu pot respira „
(de obicei te hiperventilezi ca prostu cand ai de-astea si corpul dă liber senzatiilor vegetative, reale de altfel)
A venit al meu tot un picur de apă, gafaind, se gândea probabil c-o sa ma gaseasca p-acolo dand din labe si cu vreun Raed Arafat deasupra care ma ventilează artificial.
Nu, eu stateam cuminte pe bordura si clipeam rimelată catre el
„Te simti bine? „
„Acum da”
Consortul auzise de atac de panica numai pe Deutsche Welle dupa ce vorbea Merkel si comentau ăilalti.Pe cand a ajuns el, am respirat si eu nitel într-o punguță goala spre stupoarea politiei comunitare care freca menta prin zonă.
Desi ma lamentez cateodata de absolut banalele mele suferinte, nu pot, recunosc ca nu pot sa îi înteleg pe-aia care se plang mereu de lucruri minore. Sa-ti bata inima tare, sa ai o sinuzita, o migrena, un deget stramb e totusi, bagatela. Si de-aia în plansurile mele, nu uit sa-i admir pe cei care-au trecut albii adânci pe cand eu ma plimbam prin văi înflorite.
Stiu ca în general omul e egoist si nu-i place sa se plece catre suferinta altuia .Dar e fals. Oricare puteam fi , oricand , în pielea oricui.
Ce m-a determinat sa scriu asta?
Am citit ceva care se vrea a fi plin de suferinte da nu e . Suferintele sunt alea de care v-am povestit eu mai sus si altele prin care nu vrem sa trecem. Habar n-avem de ce ne nastem. Da e păcat sa nu stim la final pentru ce-am trăit.
Si mai vreau sa va aduc aminte ca e banal sa te certi cu oamenii din jur pentru un partid politic si-o religie. Cam asta….
Daca ai stii cat te apreciez doar pentru fraza asta “Si mai vreau sa va aduc aminte ca e banal sa te certi cu oamenii din jur pentru un partid politic si-o religie”….
Ai nota 100 de la mine!
“Dividere, et dominabitur”…… asta fac partidele politice si noi cadem ca fraieri în plasa lor, ne uram si ne jignim iar ei….. nici unde nu-i doare!
Mie mi sa cerut pe mail o parere ca apoi acea persoana sa se sterga din “pers, interesate” si nici macar curajul sa ma înjure sa nu-l aiba. Adica ori ai sange în… ori nu!
Noapte buna!
E foarte foarte urat – ca oameni cu capul pe umeri sa se injure si sa se trimita la dracu din cauza propriilor alegeri.
Tineri si batrani au murit la revolutia din 89, tocmai ca noi sa avem asta: democratia. Democratia inseamna sa respectam majoritatea, chiar daca nu ne convine. Inseamna libertatea de-a alege. Si uite ce fac unii cu ea……
” Stiam ca nu mor, cel putin nu pana mănânc cremesul.” 😆 Priceless !
Banui ca pentru fiecare om, suferinta proprie este cea mai mare si cea mai importanta, sau cel putin asta ar fi tendinta automata de a gandi si simti, dar uneori daca luam putin timp sa ne detasam de propriile suferinte, tragedii, neajunsuri, etc si sa ne gandim ca exista in lume oameni care o duc mult mai rau decat noi, poate atunci ne vom simti mai usurati in propria piele. Nu e usor de facut, dar merita incercat. Eu incerc sa ma gandesc mereu la faptul ca oricat de rau mi-ar fi, undeva in lumea asta exista cineva care se afla intr-o postura si mai nasoala si care poate ii face fata cu mai multa gratie si stoicism.
Cat despre acceptarea de care vorbeai, aia trebuie sa fie sau sa vina, caci daca nu, atunci ce ramane ? Disperarea si vorba englezului “Lay down and die.” Pentru unii astea sunt doar fraze, cuvinte, notiuni abstracte, citite, auzite, materiale de lozinca, de motto-uri, de pus ca favorite quote pe Facebook, dar pentru altii sunt chestii pe care au trebuit sa le puna in aplicare literalmente, adica sa accepte vrand nevrand soarta, plus ce-i mai serveste viata pe parcurs ca garnitura, si sa mearga mai departe.
Asta fiind spus, draga Hapi, mai adaug ca in multe cazuri pretul platit pentru acceptare si putere de a trece peste chestii este mare. Nu toaata lumea iese la suprafata cu o natura mai nobila, mai glorioasa, ca pasarea Phoenix din cenusa suferintei. De multe ori, spiritul si sufletul sunt atat de erodate incat omul iese la mal fiind doar o umbra din ceea ce a fost. O umbra resemnata si extenuata in toate aspectele.
“Eu incerc sa ma gandesc mereu la faptul ca oricat de rau mi-ar fi, undeva in lumea asta exista cineva care se afla intr-o postura si mai nasoala si care poate ii face fata cu mai multa gratie si stoicism.”
Si eu gandesc la fel. Ti-.am spus ca am cateva modele. Unele-s fictive, din filme, dar altele sunt din real life….
Pentru unii e prea dificil a scrie despre astfel de “pierderi” pe un blog…
Cât despre suferință … mi-ai adus aminte cineva care ne repeta la fiecare curs cum că “harta nu este teritoriul”. Măcar atât am ținut și eu minte 🙂 Dacă pentru mine o durere de cap nu înseamnă nimic, pentru un anume x, care nu a avut dureri de cap în viața lui, poate fi o tragedie. 🙂
Nu stiu ce te-a determinat pe tine sa scri articolul asta, dar cam asa simt si eu la ora asta.Tocmai am postat ceva asemanator; nu scris asa plastic si autoironic , ca tine, dar cu acelasi mesaj: ne cramponam de lucruri false si fara importanta si uitam sa traim in armonie cu noi si cu ceilalti, ne inraim pe zi ce trece si ne bucuram de raul altuia desi noi nu castigam nimic din el, dar e bine ca n-am patit-o noi, ci altul. Apropo de temeri, cand am facut prima criza de astm eram singura acasa si nu m-am putut gandi decat ca acu trebuie sa mor, ca de-aia nu pot respira.Si in loc sa fac ceva terapeutic sau macar sa sun la salvare sau la o vecina, nu m-a dus capul decat sa ma duc sa descui usa, cand imi vine omu’ dimineata sa nu trebuiasca s-o sparga.Dupa a treia, a patra criza, m-am obisnuit, ieseam tiptil sa nu deranjez si ma duceam sa zac in alta camera.
Am patit odata in avion ca o doamna sa faca criza de astm langa mine. Al meu consort statea langa ea si ea sa sara peste scaune de spaima.
Am trecut eu langa ea, am calmat-o si i-am scos chestia din poseta ca n-o gasea….
Nu e chiar un subiect care să-mi facă plăcere. Mai că am văzut-o pe tipa cu coasa atunci când am avut accidentul. Câteva luni după aceea a fost cumplit.
Sorry 🙁 Tot raul a fost spre bine-din fericire
cu toate ca stim ca moartea e inevitabila tot nu ne-o dorim 😀
adevarul e ca atarnam de multe ori de un fir de ata dar nu constientizam asta decat atunci cand apare suferinta in viata noastra sau cand vedem cum se rup alte ate …cred ca asa suntem structurati daca am trai mereu cu teama zilei de maine n-am face nimic, deasta exista speranta si optimism 🙂
in plus nu constientizam ca intr-o secunda putem pierde tot si viata noastra poate sa se schimbe total 🙂
de multe ori am zis ca e mai bine sa plang pentru o unghie rupta decat pentru un adevarat motiv de suferinta, si poate asta din cauza temerilor 😀
Normal ca nu ne-o dorim acum
dar poate mai tarziu?? Habar nu am….
Hapi, you did touch my heart… un membru al familiei mele a avut câteva atacuri(crize) de panica în adolescentza, de-obicei noaptea, cu simptomele oribile pe care le cunosti… cu-acea senzatie de sufocare, “n-am aer, mor!”, cauzata de anxietatea cronica, desi medicul urgentist îi repeta:”nu, nu mori, inima si organismul tau devin un scut, te-apara si va trece!” Si-a trecut dupa 6-7 sedinte de psihoterapie cu o psihologa(pentru copii+adolescenti) specializata în panic-attack-uri si sport practicat periodic…
– – –
A propos de titlu’ postului tau, se pare ca toate angoasele si anxietatile noastre sunt provocate, declansate de… teama de moarte, în mod contient ori ba! Personal, mi-am “îmblânzit” de mult acea “aprehensiune”, am asimilat si-asumat singura, unica noastra certitudine e si ramâne neantu’, ca ne cheama Hapi, Mélanie sau Bill Gates! 🙂 Cât despre ultimul tau paragraf-concluzie: tre’ sa relativizam si sa pozitivam, dupa ce vom fi observat ca micile noastre probleme sau griji sunt “pipi de chat”(expresie franceza!), incomparabile cu unele reale, grave…(am mai mentionat aci ca-i “pacat” ca religia sau politic(sau ambele!) sa dezbine, sa separe, temporar sau definitiv, prieteni si chiar membri ai aceleeasi familii…)
===
sanatate, curaj, optimism! Sa încercam, cel putin, sa refuzam pasivitatea, resemnarea si fatalismul! Viata seamana uneori cu un câmp de razboi, asa ca “à la guerre, comme à la guerre!” & tot înainte! no pasaran! 🙂
Pot sa intuiesc cand din “aprehensiune” un atac de panica sau doar o frica nedeslusita?
Admir oamenii puternici,cu tarie de caracter care trec peste greutati si le lasa in urma,si merg cu fruntea sus…uite mi-e rusine sa recunosc…plang des si de la aproape orice.Si am si eu un deget stramb :),sinuzita si migrene dar nu mi se par atat de grave.
Nu stiu cum ar rezista unei pierderi…nu sunt rezistenta la suferinte,uneori visez ca mi-am pierdut unul din parinti si ma trezesc cu o durere in piept ce ma tine toata ziua,si asa reactionez doar la vise 🙁
Inseamna ca noi doua avem cateva lucruri in comun 🙂
Ai darul de a face omul să te citească, la astfel de subiecte, cu un ochi zâmbind şi cu altul lăcrimând.
Mi-ai adus aminte de multiplele atacuri de panică şi alte episoade cu sănătatea-n pom pe care, precum mulţi alţii, le ascund în spatele cuvintelor. Scriu despre cu totul altceva, ca să se estompeze cumva starea de rău, atunci când se manifestă desigur.
Dar ai dreptate în ce spui despre văicăreli. Nici nu ne dăm seama cât de rău ne fac.
Hapi, be happy 🙂 cât de des poţi!
🙂 bine ca nu ti-am adus un atac de panica :D….Cu amintirile ne mai descurcam, le mai alungam….
:)) Io ma tem doar de moarte.
Suferinta a facut si poate va mai face parte din viata mea…
eu de ambele. Dar pe rand 🙂
greu …
de suferinta da, ma tem. Atit a celor dragi, cit si a mea. De fapt sunt legate.
De moarte greu de spus. Ma gindesc ca daca as ajunge la o anume virsta nu m-as mai teme. Habar nu am cum va fi. Acum as spune mai degraba ca mi-ar parea rau (se poate sa-ti para rau de asta??) pentru ca as mai avea chestii de facut, decit ca mi-e frica.
bunica zice ca nu se mai teme de moarte, ca si-o doreste……
hmm..suferintele, fericirea si moartea.subiecte profunde in jurul carora de fapt orbitam cu totii. Politica si religia de fapt sunt subiecte pe langa care ne umplu monotonia din vietile noastre..be serious!
am multe de spus dar ma voi rezuma doar la cateva..teoretic, cineva spunea ca atunci cand imbratisezi moartea, nu-ti mai este frica de nimic si esti LIBER!cu adevarat LIBER! suferintele ca si fericirea, pana in final pot fi interpretabile, un cer azuriu imi poate aduce mie tot atatea endorfine cat ii aduce altuia vreo 1000 de euroi..faptul ca m-a parasit iubitul ma paote face sa-mi pun capat zilelor, iar o mama sa reziste totusi eroic in fata mortii copilului ei…(am vb ipotetic binenteles..)…de aceea ma retin in a a judeca..suferinta, fericirea dar mai ales frumusetea si uratul exista in ochii celui ce priveste.Si nu sunt doar metafore, ci adevaruri pline de intelepciune! enjoy you life!
Metaforele pline de intelepciune le interpretam fiecare altfel Ionela. Tocmai pentru ca-ti place atat de mult psihologia, stii ca nu oricine se poate agata de ele.
Suferinta e reala, nu e o metafora
Cat despre “ce-o fi dupa” conteaza mai putin. Cred ca ne temem sa nu suferim – sa murim repede si usor cand va fi sa fie…..
Cred ca toti avem parte de suferinta pt ca asa e viata si conditia umana, chiar daca unii primesc portia cu cisterna, iar altii cu lingurita. Si are rolul ei, lectia ei pentru fiecare.
Din pacate tu stii foarte bine acest lucru 🙁
draga mea, indiscutabil e ceva în atmosferă azi … 🙂
Abia bine că dimineaţă purtam o discuţie în genul ăsta, referitor la bărbaţii care-şi plimbă femeile ipohondre pe la doctori şi ei se sting fulgerător din picioare, iar ele rîmân vădane “bolnăvioare” pentru următorii 30-40 de ani…
În fine, ai pus vorbe rezonante astăzi în postarea asta. Îmi place cum reuşeşti să ne dai câte-o palmă blândă de trezire la realitate … 🙂
Mixy, eu pe tine nu te-am nominalizat desi intentionam dar…te “cunosc”de putin timp si nu-mi permit
Si tu-ti stii imbraca postarile triste intr-un dram de umor
ti-o placea sau nu, eu iti dau a big hug! 🙂 Stiu ca unii sunt mai.. retrasi, dar pe mine sper sa ma accepti. Noah, si pe mine ma iau dracii uneori si urlu ca nebuna, ca sa elimin suferinte (mari, mici) dar imi aduc aminte mereu ca altora le e mai greu decat mie.. in majoritatea cazurilor.. Cel mai trist mi se pare ca show-ul trebuie sa continue.. Serios mi se pare trist. Pentru ca atunci cand esti tu in prapastie, simti ca ai vrea sa se opreasca lumea in loc si sa fie atenta la tine .. si niciodata nu este asa..
in timp ce tu suferi, intr-un alt loc in lumea asta unii rad in hohote la o gluma buna… De asta imi pare trist.. Ma rog, ii mult de zis si as plictisi.
Te inteleg aproape perfect. “aproape” pentru ca fiecare e diferit.
>>>”ca e banal sa te certi cu oamenii din jur pentru un partid politic si-o religie. Cam asta….” >>>This deserves the promissed hug 🙂
I really need that hug 🙂
Am avut o viata linistita in general, insa in adolescenta, la inceput, si eu imi imaginam ca sufar din orice chestie mica. Pana cand s-a imbolnavit mama grav, aveam 16 ani si mi s-a spus ca s-ar putea sa moara. A fost un fel de lectie care mi-a aratat care sunt lucrurile importante in viata…. sanatatea mea si a celor apropiati. Din fericire mama s-a facut bine pana la urma, insa eu mi-am schimbat atitudinea, am devenit mai optimista si mai putin “drama queen”.
Si chiar iti aplaud articolul, am o prietena care se plange non stop, genul ala de om-victima, ba ca o doare capul, ba ca o doare spatele, ba ca are salariu mic (imi zice mie asta, care n-am salariu deloc, eu platesc chirie, ea are apartamentul ei a carui rata i-o plateste tatal ei), ba ca pica nunta prietenei noastre fix cand era concertul la Red Hot Chilli Peppers si n-o s-o ierte niciodata pentru asta… ma innebuneste. Nu vreau sa stiu cum ar reactiona intr-o situatie cu adevarat dramatica.
Apropo de frica de moarte, am visat acum doua nopti ca am murit (era o poveste cu fostul meu sef care mi-a “lucrat” la aragaz si cand am dat sa-l sting a explodat). Am avut asa un sentiment de… “acceptare”. Apoi s-a facut totul alb in jur si m-am trezit.
Anda ….crezi si tu ca ne temem de momentul mortii sau de …ce-o sa fie dupa?
Nu ma tem de moarte, iar de suferinta nici atat. Ma temeam de suferinta cand nu stiam ce e. Acum e cu mine de la micul dejun pana cand pun capul pe perna noaptea, si la fizic si la emotional. I own that bitch si mereu ii zic in zeflemea “Atata poti ? Altceva mai ai de dat ? Hai sa vad ce mi-ai mai copt azi. “
Ma tem de moarte. De ACEL click, de acel moment. Nu de viata de dupa moarte, o nuuu 🙂
(adica nu de ce-o sa se intample dupa moarte ca tu nu crezi in vreo viata de dupa)
Imi pare rau ca suferi, Anarkali.
Why ? 😆 Face parte din viata si viata o traiesc eu nu ea pe mine.
Ce putere trebuie să aibă oameni aceştia…
Am citit şi eu multe “sclifoseli”, oameni ce probabil la o suferintă reală nu ştiu ce fac!
Ana
Anarkali este foarte puternica si enervant de capoasa cateodata a se citi – incapatanata
E leu sau berbec :)?
Tauras, Ana. 😆
Și oare câți or mai fi chiar și pe bloguri și nu spun… care se macină în interior…
Da, ma gandesc cateodata care-o fi povestea din spatele omului care scrie?
E… povestea e întotdeauna mai complicată decât o suferință.
Fiecare alege ce să spună pe un blog și atunci poți ști multe despre un om, dar acesta să nu vorbească de moartea unui părinte, despre o decepție puternică amoroasă, despre boala grea a unui prieten, etc. Uneori credem chiar că tot ceea ce știm e chiar toată povestea, că dacă un om vorbește și de aia și de ailaltă, de cât mai multe, nu are și părți „ascunse”, care le păstrează poate pentru intimitatea lui, pentru viața lui de zi cu zi.
Deși sunt oameni care nu prea comunică marile lor tragedii nici în offline.
Intuneric a scris despre asta in mai multe episoade – poate prin scris s-a eliberat oarecum , nu stiu, nu il cunosc nu prea pot sa-mi dau cu parerea
Dar Anarkali nu a scris decat un lucru – pe care unii nu l-au perceput poate. Insa eu stiu toata povestea din spatele acelui lucru si crede-ma…..este o poveste grea si dureroasa. Plus ca noi doua ne stim – nu numai virtual
Uitasem de tauraş 🙂
nush … eu cred ca-i mult mai important ca fiecare sa se intrebe de ce se teme de moarte. imho teama de suferinta e logica, dar teama de nefiinta nu-i decat o alta perdea de fum menita sa ascunda adevaruri pe care nu vrem sa (ni) le recunoastem. ciudat mi se pare ca facem pe curajosii cand e vorba de nimicuri … dar evitam asta cand e vorba de ceva atat de important (ca nefiinta). o viata traita cu frica-n san (fie ea si nerecunoscuta) … oare chiar merita traita? asta-mi aminteste de vremurile cand obligat-fortat am luat contact cu religia … si nu reuseam nicicum sa inteleg de ce nu-i ok sa-mi doresc sa ajung cat mai repede “in sanul lui avraam” (aka destinatia ultimativa, paradisul) … de ce “la multi ani!” si nu “sa ajungi cat mai repede-n rai!”?
Nu cred ca e teama de …ce e dupa. Ci de momentul mortii.
momentul? adica ti-e teama de “n-am apucat sa fac/termin X”? hm, in fond, clipa mortii asta e: doar o clipa … ca un switch ce trece din on in off … iar cu tot ce-i inainte de off n-am nici cea mai mica problema sau regret. doing your best IS the best you CAN do.
De unde stii? Nimeni nu stie…..cum e agonia mortii
Sau cata suferinta sta inainte
Unii oameni zac in coma , altii in dureri inainte de moarte
De asta imi e frica
un punct n-are dimensiuni si moartea e punctul terminus al vietii. astfel tot ce-i inainte de moarte, logic tine de viata … ergo nu de moarte ne temem ci ne temem de “viata dinainte de moarte” (care, cu spui si tu, poate contine coma si alte “bucurii”). iar a trai cu teama de acea “perioada de viata dinainte de moarte” e ca si cum ea (acea perioada) a inceput deja … si nush: de alte vieti nu-s sigur, pe asta (de acum o simt/percep) si parca n-as vrea s-o irosesc transformand-o la modul de mai sus (in “perioada dinainte de moarte”). bineinteles: fiecare e liber sa gandeasca si sa traiasca asa cum crede ca-i mai bine pentru propria persoana.
Mai rau decat sa te rapeasca Al Qaeda si sa n-ai balsam de buze la tine ar fi sa te rapeasca said-terrorists si sa ai mana-n ghips, sa nu poti trage si tu cu AK-ul… Aia ar fi, intr-adevar, trist.
Mi-a murit tatal in chinuri groaznice, cand aveam 16 ani. La 29 de ani am vazut moartea, am salutat-o, am dat mana cu ea si i-am spus ca vreau sa mai raman pe aici, sa imi cresc copilul. Inca ma mai vait de anumite maruntisuri, dar o fac doar pentru a scapa de tensiunea acumulata, nu pentru ca le-as da cu adevarat importanta.
Cum spunea si DiannaEmma mai sus- ma intreb de multe ori care-o fi povestea omului din spatele blogului
Multumesc ca ne-ai impartasit aceste amintiri-chiar asa traumatizante, cum au fost….
In spatele multor bloguri se gasesc oameni cu suferinte greu de inchipuit.
In multe cazuri … nu e ce pare a fi…adica nu e zambet decat pentru cititori…
Nu exagerez…..
”Habar n-avem de ce ne nastem. Da e păcat sa nu stim la final pentru ce-am trăit.”
Pai asta este definitia vietii. Nu mai am nimic altceva de spus. Le-ai spus tu superb pe toate.
PS Mi-am permis un comentariu fiindca aici am inainte doar vreo 50, la alte posturi sunt cu sutele, asa ca ma limitez la ”a placea”!
Da, stiu ca am multe comentarii numai ca acolo unde vezi 100 probabil ca 50 sunt ale mele si…..nu-mi prea place sa-mi las comentatorii sa vorbeasca singuri. Pana la urma isi rup din timp si ei sa spuna ceva, ar putea sa citeasca si sa plece 🙂
Welcome
Hapi mi-ai intrat in suflet…iti multumesc si nu ma satur sa o spun..astept cu sufletul la gura un articol nou..cred ca fara tine viata mea nu ar fii completa ..nu exagerez 🙂 viata mea e minunata insa cu tine e un fel de eliberare imi aduci in suflet locuri dragi …lacrimi si zambete ..iti multumesc ca existi !!!!
Tocmai am citit un articol : In Padova unui roman e negat un transplant de inima unui roman pentru motivul ca “e roman” nu mai pot adauga decat faptul ca “acelui doctor era mai urgent transplantul de inima “
Crina, draga mea, ma faci sa rosesc! Imi multumesc pentru cuvintele frumoase
Odata tot ne nimerim noi impreuna “acasa” sa stam la o poveste si un capucino. Te pup!
Draga Hapi meriti din plin laudelele noastre , ne aduci in suflete multa bucurie..ne pui pe ganduri 🙂 ai dar de a povesti iti intra direct la inima , nu cred ca as reusi sa nu te citesc 🙂 acum cand am “dat de tine ” ..nu cred ca m-as oprii doar pentru un capuccino ..o cina lunga lunga si nu as manca nimic doar de dragul de a te asculta sper sa te regasesc sa te imbratisez 🙂 o sa-ti dau de stire cand ajung acasa..poate imi faci o vizita aici la mine acasa 🙂 pana atunci te tin aproape de mine cu mare mare drag !
am considerat mereu ca loviturile primite ma doboara, dar doar pt o vreme. trebuie si pana acum am gasit o varianta sa ma ridic cat de cat acceptabil si sa merg mai departe drept, fara sa ma plang sau sa cred ca-s mai napastuita decat multi altii. sunt oameni pe care ii admir intens pt felul in care desi au mai putine ca mine, fizic, reusesc sa gaseasca ceva frumos de spus si nu si-au pierdut dragostea de viata.