Morții cu morții, viii…

– Așteaptă-mă, trebuie să fac pipi.
– Păntru Dumnezo, nu te poți ține până acasă, unde să faci, în cimitir?
Mama pufăie, zâmbește și-mi ia geanta din mână în timp ce eu alerg râzând în josu drumului principal care trece pe lângă cimitir.
Revin după un minut, plină de scai pe-un ciorap dar cu problema rezolvată.
– Cred că nu m-a văzut nimeni. Doar ăia de departe care vin dinspre câmp. Tu ai văzut ce duc în spate? Un sicriu!
Mama mă privește năucă și se focusează pe cei trei țărani care cară într-adevăr o ladă mare pe umeri.
– Sicriu pă sărăcia! Aduc flori că-i luminația, azi, mâine…
– Atâtea?
…………………………………………………………………….

Oamenii par roboței vătămați și posaci, cu haine mierii, se plimbă de la un mormânt la altul. O bătrână, țărancă mândră, tipică din Ardeal, cu șurț și sfectăr, trage după ea o săpăligă și o plasă în ailaltă mână. Pe pungă e desenat un morcov sau un creion și scrie Profi te premiază. O toartă i se rupe și o găletușă mică, plină de flori galbene, dă s-alunece.

La mormântul lu tata, smulg două trei flori uscate, tac și eu ca un pește ce sunt, apoi icnesc și sar pe bordura mormântului.
Mama se uită mirată, ca și vreo trei aparținători care aranjează alături, pământul pe alt mormânt:
– Bleah, un păianjen, s-a urcat pe mine.
– Doh, nu-i balaur, zice mama, bine că n-ai sărit pe cruce.

Ne podidește râsul pe amândouă. Așa se întâmplă când ești încărcat de gânduri și de griji, oarecum trebuie să te eliberezi. In cele mai nepotrivite locuri.

– Vrei să vezi și mormântul lu unchiu-to?
– Da, da, hai să mergem. Și-mi înșfac geanta roșie de pe piatra mormântului de-alături.
Un țigănuș tânăr c-o lopată mare în mână, mă întreabă:
– E mormântu matale?
Belesc ochii ca un lemurian și vorbele se scurg fără mine:
– Nu dragă, io-s vie încă.

Omul se uită cruciș la mine, la geantă, la portomenul pe care-l mai țineam în mână de când îi dădusem fiică-sii doi lei. Era rost de smuls  frunze verzi de păpădie. Păcat…
Mama mă mustră că-s răutăcioasă. Nu sunt. Am răspuns așa, amuzată, cu vorbe-n aer. Las c-o sa vedeți voi că de luminație, n-apucați să spuneți un Tată’ Nost, că v-a fi mai mare rușine să nu dați la toată puzderia de romi care cerșesc aici.
– Nu mă pot obișnui cu moda asta.
– Ce modă? E… tradiție, zice mama.
– Nu, nu la luminație mă refer. Pe aproape toate mormintele sunt trecute și numele ălor vii, unele-s cu poze, cu poezii. Ui la tanti asta, ea trăiește, are bluzon cu puchiței albaștri, permanent în păr, zâmbește, e vie, poate acuma-i la pediciură… prea se amestecă morții cu viii. Bine ca nu ti-ai pus si tu poza…
– La pedichiură, s-o crez tu, doară-i acolo în stânga ta cu paznicu cimitirului. Sanda. Îndrăgostită foc de când o murit bărbat-su și l-o văzut p-aiesta cum distribuie parcele p-aci.

Ajungem lângă un morman de pământ. O cruce ruginită din fier e înfiptă oarecum penibil în pământul reavăn. Câțiva bolovani împrejmuiesc fără sens și formă, movila plină de bulgări. Pe cruce, se mai distinge numele răposatului.
– Vrei să spui că ăsta-i mormântul lu… N-am mai văzut așa ceva de când mă uitam la serialul Rome și murea careva prin pustie. Păi ce-or făcut, l-o pus aici, așa… mama, așa am îngropat-o io pe prima Fifi, numa cruce nu i-am pus.

Jumulesc niște rădăcini de pe movilă.
– Cu grijă tu, șoptește mama. Cine știe, l-or fi îngropat mai la suprafață, să nu…
Mă uit șocată la mama, pentru o secundă o cred. Își arată dinții albi:
– Glumesc. Auzi, tac-tu (Dumnezeu să-l ierte) și-a luat sarcina să-l îngroape. Biata mătuș-ta, aia bună, ce-ți făcea ție Cafeline de Paști, s-a rupt de necaz că doară l-a iubit pe unchiu-to. Da… taică-tu era deja într-ale lui. Nu o plăcea deloc pe mătuș-ta și a zis că-i face el un priveghi și-o slujbă de pomină. I-a ieșit, nah, de morți numa de bine…

Mama se apleacă și aprinde niște candele, apoi continuă ca și cum mi-ar spune rețeta de la ciorba de hurut:
– În dimineața în care era pe catafalc unchiu-to Nelu, aiesta s-o dus și-o schimbat necrologu de pe ușa capelei. Am văzut eu dimineață că nu mai era vișinată în cămară da-n ziua aia nu l-am sfădit, i-am respectat năcazu, l-am sunat pe finu-mi-o s-aducă niște țuică de la țară, s-avem… de pomană, știi tu.
Eu picotesc cumva, ca statuile de pe sau de lângă cruci. Mi-ntorc ochii spre capelă, mi-l imaginez pe tata modificând necrologu. Mă izbește un hohot de râs, cum adică a schimbat…?
– Păi da. Că lui nu-i convenea ora și-a vrut mai repede. Da mai era alt mort în ziua aia și taică-tu ți-a spus numai ție la ce oră e înmormântarea. Ca să vii direct acolo, știi, să nu stai în frig.
Îmi aminteam.

– Or venit câteva rude la capelă, mătuș-ta, frații, puțini cunoscuți, îți amintești că săracu Nelu era acru și destul de rânzos din fire. Nu-l prea plăcea lumea. Mândru, pe nimic, și-apoi oamenii mândri devin urâcioși. Câteodată mai era și treaz. Când era treaz și venea să ne viziteze, voi v-ascundeați care pe unde, stătea întâi și-asculta la ușă, apoi suna de 5 ori și când îi deschideam încremenea în ușă și amuțea complet.

– O plăcere să facem într-o zi un arbore genealogic, murmur eu.

– Și vine șoferu cu mașina care transporta mortu la cimitir, încet, puzderie de bocitori se strang acolo și dă să-nceapă înmormântarea ăluilalt… Tac-tu se burzulește la preotu reformat, că-l puseseră pe Nelu acolo jos, pe niște betoane. Un’ să-l pună? Săreau copiii încoace și încolo peste sicriu. Era să leșine taică-tu, vișinată nu mai avea, lumea venită să-l condoleze pentru Nelu mergea la sicriul lu nenea reformat. Nimănui n-a spus c-a modificat ora. Normal că preotu nostru, venea la ora potrivita. Ne făceam și noi gânduri, uite mă, c-om rămâne o mână de oameni, șoferu pleca și el, m-a chemat să-mi dea număru de telefon să-l sun când… e gata mortu de plecare.
Noroc cu reformații, că pe când se făcu ora la care a fost programată slujba, era plină capela. Ba chiar a zis Părintele că-l înmormântează el dacă nu mai vine a nost’. Era o posibilitate, ce să facem cu el, mă ierte Dumnezeu… mama îndeasă hotărâtă niște crizanteme pe lângă cruce și continuă:

Apare popa, la timp, toate bune, numa taică-tu era ca pe jar. Când îl vede p-aiesta cu candela că intră-n capelă și cântă doamne miluiește, se strofolește tot, se înroșește și-i bate obrazu lu popa, în văzu tuturor, de era să rămânem și fără preot. Că Părintele o muțât și țârcovnicu căuta disperat programările într-un caiet din care zburau chitanțe și pomelnice. L-am rugat cu fina să-l ierte pe soțu că nu-i în apele lui, de la durere, știi… Apoi a adus țârcovnicu necrologu și în timp ce popa slujea, frații se certau cu taică-tu.

Eu m-am cam plictisit și-mi era frig, mă sunase Silvia de trei ori și nu-i puteam răspunde… ca să îi amintesc unde-s, încropesc pe loc o poezie:

Afară clopotele bat
Că viața-i scurtă, am aflat
Și în noaptea Învierii, vreau să cânt cu tine…
Hristos a Înviat!
Mortu

Și-am trimis-o repede. Da cum nu vedeam bine, la contacte, tocmai îl salvasem pe Șoferu lângă Silvia. Șoferu dricului, știi?…

Stăteam pe-o bordură, cu obrajii-n palme și-mi curgeau lacrimile de râs. Că-n timp ce povestea mama, mi-aminteam și eu toată sceneta cu protagoniști, demnă de Caragiale. Când a văzut că nu mă pot opri, a apucat-o și pe mama râsu: hai repede să mergem c-amu mă duc eu să caut boscheți…

– Doamne ajutăăăă!
Apare preotul din parohie, mama disimulează repede, capătă o aură melancolică și intră în vorbă cu preotul. Când am văzut-o ce demnă și tristă șade lângă singura movilă de bulgări dintre toate betoanele alea cu îngerași de marmură, m-a răscolit și mai tare hohoteala, mi-am strecurat și două dejde printre dinți să mușc, să mă doară, să mă pot opri… Lacrimile-mi curgeau, o lumânare mi se rupea-n pumn și pachetul de Vogue îmi căzuse pe jos. Am auzit preotul care se îndepărta:

– Să-i dea putere să treacă și peste asta…

Brusc m-am simțit cea mai nevrednică trăitoare din cimitirul ăla și-am rugat-o pe mama să ne luăm tălpășița că n-am mai râs atâta de-o lună și eventual, putem continua acasă.

– Da totuși, mama, ăsta așa rămâne? O cruce înfiptă într-un… mușuroi?
– Noh, doară când o să ai tu destui bani și-i fi bogată, faci un pustiu de bine și-i refaci mormântu lu unchiu-to, aruncă mama un sfer de pamflet și-o proorocire peste umăr. Mai ai 20 de ani la dispoziție…
– Cum adică? Întreb eu nedumerită.
– Adică peste 20 de ani îngroapă altu peste el. C-așe-i dacă nu-l răscumperi. N-ai o scobitoare?
– Cum adică îngroapă… alt OM???
– Alt mort, tu! Dacă-i închiriat terenu…