Meseria, această brățară grea și nobilă (1)

Stau la masă și-mi pare că mi-e foame deși am avut timp să mănânc liniștită un croissant și să beau un ceai rece la Panemar acum o oră. Din ziua în care-am lăsat țigările, corpul meu își caută un nou drog de parcă n-ar fi viața apetisantă fără viciu. Este. Doar că e nevoie să reglezi puțin obiectivul. Mă reobișnuiesc cu gustul cafelei care-mi pare mult mai intens, o savurez, n-o mai beau repede ca până acum. Hm, tagliatelle…? Nope, au venit fetele.
Blonda cu păr lung și roscata închid umbrele și-si dau jos glugile de vreme rea, scuturându-se de prima zăpadă în fața localului.

Ne pupăm și apoi vorbim evident despre bărbați, despre alte femei și despre noi înșine. Eu mă plâng că lipsa nicotinei mă înfometează psihic. Hashtagul #foame o animă pe Ela. Vrea spaghete dar încă nu știe de care. Azi a sărit peste celebrul copan de pui și a comandat mâncare împreună cu colegele. Blondie e înaltă, subțire, preocupată și-n plus a uitat să mănânce azi. Dimineață plină. Amiază grea. Eu credeam că fiecare zi e un elogiu plin de adrenalină pe altarul vieții. Verbalizez. Mă privește ridicandu-și abia vizibil o sprânceană. Îmi spune că de câteva zile o complimentează una la serviciu cu veșnicul refren „păreți obosită“. Anul trecut pe vremea asta, acum doi ani, așa mi se spunea și mie. Supărător.

Intre 28 și 40 de ani știi și tu când pari obosită sau încercănată, când ești grasă ori slabă, lipsită de energie ori tonică. Te enervează să auzi de la alții, pus pe refren și repetat la câteva zile. Dar sunt tolomaci care nici nu te cunosc bine și nici n-au ce-ți povești, ei simt nevoia să interacționeze. Blondie studiază meniul:
– Ceva cu cărniță? murmură ea. Mă zgâlțîie râsul.
Ela chicotește, cărniță auzi, ai sărit puiul fiert de azi Ada?

– N-am apucat. Au venit vreo 6… Sau 7?
În sfârșit tagliatelele cu spanac, pui, brânzici aromate ne relaxează. Uităm că e vreme zurlie și eu uit c-am fumat vreodată. Sorbim cafele aromate ca-n imbissurile vieneze și vorbim despre cei pe care nu-i putem uita.
– Era arhitect zice Ada. Căsătorit.
– Căsătoriiiit? zumzăi eu și cuplul de studenți franțuji se uită la noi cu coada ochiului.
– Ihâm, încuviintează ea. Și doi copii.
– Și copii? Continuă pomenirea roșcata în timp ce rula tagliatelele în lingură… Da, parcă-mi amintesc de el…
– Îți amintești așa-i? Ada alege cu grijă cărnița și privește grav dincolo de paharul cu suc de sfeclă. Eu mă gândesc că-i plăceau chiftelele făcute de mama. Când eram copile mai doseam amândouă platoul cu mezeluri. Ii dădeam lu Ada toate cărnițele din lume pentru că-mi rămânea mie cel cu dulciuri, cu prăjitură tăvălită, cu rafaello făcut acasă. Ce mai împărțeam? Salamul de biscuiți. De când nu ne mai strângem toți la colindat, mama nu mai face. Vreau s-o întreb pe Ada dacă nu îmbârligă mătușa niște biscuiți rulați cu rom anul ăsta.

Ela-și aduce aminte de bătrâna doamnă:

– A rămas de tânără să-și crească cei trei copii. Și-a găsit soțul dimineața în grădină. Fusese ucis. Iar cel care l-a ucis i-a scos și ochii. Ca într-un ritual.
– I-a scos ochiiiii? Noi două -blondie și blacky- tragem cuvintele cu mulți de i și cu tot cu aer, în piept. Ela încuviințează serioasă în timp ce soarbe din cafea și-si desenează o mustață de frișcă.
Cuplul de franzuji belește ochii la pătrat înspre noi și se pregătește pentru decolare. Mă gândesc cum s-ar uita la ei Omu și i-ar întreba:
– Dumniavuastrăh înțeleji românăh?
– Cum a rămas cu arhitectul? întreb eu
– Soția mi s-a aruncat la picioare și mă ruga să-i spun că nu-i adevărat. N-o să-i uit chipul niciodată. Clar, n-am cum să-l uit. Ada mă privește sobră și trage din pai. Mi s-a înfundat paiul…
– Doamna mea e bine. A fost bine, a rămas câteva zile apoi trebuia sa plece acasă, spune Ela. Am avut mai multe doamne și domni și suntem puțini. Trebuia să mă ocup de toți. Dar nepoata femeii plângea într-una și se ținea după mine. La un moment dat am vrut să-i spun cu blandete: bunica dv are totuși 85 de ani, stiți, ar trebui să vă pregătiti și pentru eventualitatea… Insă nu voia. Bătrana doamnă își crescuse copiii după tragedie, apoi avusese grijă și de nepoți. Acum, nepoata avea la rândul ei copii, rămăsese singură, muncea iar copiii rămâneau zi de zi în grija bunicii. Adică existența ei a însemnat să-i ocrotească pe cei dragi. Și acum la 85 făcea infarct iar nepoata ei stătea acolo și plângea cu hohote sperând c-o să-i spun că va fi bine. Dar n-ai cum să le spui asta. Mai bine-i pregătești pentru orice evoluție. Nu-i așa Ada?
– Da. Foarte multă energie îți trebuie pentru asta. Arhiectul a murit la 30 de ani. Am resuscitat toată noaptea. L-am pierdut înspre dimineață.
Păcat că cuplul a auzit doar frazele despre tânărul căsătorit și despre cadavrul din grădină. Acelea au fost hazardurile, voia sorții. Toată ziua Ela a făcut zeci de teste pentru un studiu iar Adei i-au trecut prin mână zeci de pacienți. A uitat să mănânce până la ora 14.
– Chiar nu am avut nici o clipă în care să mă pot opri să mănânc.Așa-s unele zile.
Își dă părul după ureche, zâmbeste și suspină:
– Nu mă mai uit la anatomia lui Grey. 6-7 au fost urgențe reale. Restul staționări și consultații. Mă uit la Friends și vezi c-a început Sex and the city. Mă relaxează. Aaa, mda, când nu adorm înainte să înceapă.
Ieșim în ninsoare, Clujul se-amestecă printre străduțe, semafoare și zona Clinicilor pare vivace. Ada merge să-și ia mașina iar eu fug să caut bilete la concert.
– Mă duc să iau coroniță de Advent, spune Ela. Aproape zilnic cântăm colinzi, aprindem lumânare și spunem povești c-asa-i place prințesei. Îți dai seama, când sunt acasă are monopol pe tot timpul meu. Noroc că la 21 ne punem în pat. La ce concert mergi? Nuuuh, l-am văzut ani la rând. Acum merg pe Lara Fabian, la anul adică. Tu, la control? Nu treeebuie, dar facem preventiv. Daca bei sangria de sarbatori nici nu te primesc la control!!

#numaitupoțiaveagrijădeinimaTA