Memento mori……..
( am scris despre un subiect sensibil inserandu-i un gram de umor . Am vrut sa ajung la concluzia : moartea nu e asa grava cum pare. Nu stiu daca am reusit………)
Nu stiu ce mi-a venit sa scriu despre moarte. E un subiect despre care ma mir ca nu a devenit la fel de tabu ca Holocaustul, pentru ca trezeste fiori la simpla conjugare a verbului.In urma cu cateva zile una dintre profesoarele de la curs ne-a exemplificat motivele pentru care omul poate ajunge depresiv.
“Faptul ca vom muri, de exemplu” a chicotit ea stergandu-si ochelarii plictisita. « Vom muri cu totii, nu-i asa ? Ei bine, unii oameni nu pot sa se impace cu ideea asta”.
Eu si cele trei colege ale mele am binoclat ochii sau lentilele – fiecare ce aveam si am inghitit in sec. Cu faptul ca soarele nu rasare decat odata pe luna in orasul tau te mai poti obisnui dar sa vorbesti despre moarte la opt dimineata e deja sadism…………..
Ma intreb cand am realizat fragilitatea vietii. In adevaratul sens al cuvantului niciodata pentru ca sunt atat de ocupata cu treburile lumesti, imi aranjez cuibul ca si cum nu as mai pleca din el in veci, mentin legaturi, innod contracte si imi fac planuri sclipitoare pentru zilele urmatoare. In subconstientul meu , trecerea: “vesnicie” – “ valabil pana la……….” s-a facut treptat si foarte lent cand eram copil. Imi amintesc ca aveam vreo sapte ani cand a murit strabunica si parca a cazut cerul pe mine. Atat tristete imi apasa deodata pe capul bucalat , ca nu mai stiam ce sa mai fac . Mama mi-a explicat ca oamenii imbatranesc si mor dar am crezut ca e un alt basm din cartea frumoasa a lui Ispirescu. Mai tarziu mi-a murit catelul si m-am consolat cu ideea ca si el era batran si aproape orb. Natura e darnica pentru ca nu ne lumineaza dintr-o data.
Daca noi am realiza brusc ca murim sau daca am imbatrani brusc, cred ca lumea s-ar imparti in doua categorii. Jumatatea calificata in terapii psiho-comportamentale si pacientii…………….Iar prima categorie ar sta pe Prozac ca closca pe oua ca altfel nu le-ar putea asculta celor din urma toate apasarile.
La intalnirea de 10 ani si cateva luni dupa, m-am lovit din nou de eticheta “valabil pana la” , eticheta despre care aproape ca uitasem ca se aplica si oamenilor………..M-am intalnit cu colegii si a fost o experienta de vis. Nu au venit toti , dar cei care ne-am dat peste cap sa fim acolo, ne-am bucurat din plin…………
Apoi,draga noastra profesoara si nepretuitul nostru indrumator (moral si spiritual) ne-a spus cu lacrimi in ochi ca una dintre fostele colege pierduse lupta cu cancerul si ca ar trebui sa o vizitam si pe ea. In cimitir, grupul pestrit s-a oprit in fata crucii de pe care ne zambea vesela fosta noastra colega. Cred ca in momentul acela fiecare s-a gandit ca intreaga viata suntem de fapt cu un picior in groapa si ne-am jurat in sine ca vom fi mai buni, mai blanzi, mai darnici si mai toleranti. Dintr-o data, adjectivul muritor nu mai acorda exclusiv substantivul Batranete ci se insotea in gen, numar si caz cu orice Varsta.
La cateva luni dupa intalnire am aflat ca draga mea diriginta a murit. Nu mai eram copila care isi pierduse strabunica dar durerea aceea a revenit, proportionala cu cat puteam duce, acum, ca adult.
Poate ca uneori e bine sa ne amintim de moarte. Sa simtim odata cu cresterea batailor inimii, ca suntem teribil de egali si ca – vanitatile , mandriile care ne cocolosesc orgoliul, scolile care sunt bifate intr-o diploma conteaza la fel de mult ca marca etichetelor de la chiloti. Sigur ca nu putem sa purtam mereu constient in minte ca pe o revelatie – faptul ca murim, am ajunge sa scoatem cuvantul “Fericire” din DEX
Poate cateva persoane din lista de prieteni m-au influentat ieri cu postarile lor sa scriu astazi despre moarte. Si pentru ca ieri nu m-am putut exprima foarte bine, vreau sa va spun acum ca stiu , stiu cu toata fiinta mea ca “Dincolo” mai este ceva.Si daca nu e raiul din Biblie sau minunatul Paradis din Coran sunt sigura ca acel ceva intrece inchipuirea noastra. Poate ca Dumnezeu nu ne astepta pe un tron ca sa ne judece dar cu siguranta ne asteapta intr-un loc plin de Lumina ca sa ne arate ca la baza intregii noastre existente se afla Dragostea.
Toate framantarile, greselile, esecurile trebuie sa aiba un rost, iar rostul acesta nu poate disparea odata cu trupul.
Budistii cred in reincarnare. Daca as fi budista mi-as dori ca atunci cand mor si ma intorc pentru scurt timp in locul acela fabulos si plin de Dragoste sa fac o placuta si sa o atarn deasupra Pamantului.
As scrie asa: “Mesajul acesta este pentru sufletele care merg pentru prima data pe Pamant. Traiti frumos, intens si aveti grija de ceilalti. Viata pe Pamant este minunata, o aventura de care au parte numai cele mai pregatite suflete, oricat de slabe ar crede ele ca sunt……….Aici veti cunoaste : optimismul, speranta dar niciodata Implinirea.”
Iar la final as adauga:
“ATENTIE AICI SE MOARE “
pfffff…. ultimele cuvinte (Aici veti cunoaste : optimismul, speranta dar niciodata Implinirea.) suna… de parca as fi vorbit eu :)….
Asta e trist? 😀
… trist e ca esenta celor spuse… o consider adevarata… in viziunea mea… nu exista un scop. Existenta pe planeta asta urmeaza niste tipare, niste linii, insa toata treaba e undeva intrerupta… e un “plan divin” neterminat, lasat precum un santier – in paragina, la jumatatea construirii unor blocuri.
Torden , Dumnezeu nu e un guvern mondial autolimitat 😉
Nimic nu e fara scop……….
Mi se pare de-a dreptul genială încheierea. :]
Si mie, cand am citit-o, mi s-a parut geniala, adica am fost de acord cu ea, in sensul de credincioasa in Dumnezeu, ce ma consider. Am gandit (cu vanitatea celui ce se considera superior, ptr. simplul motiv ca stie un pic de religie, merge uneori la biserica si se roaga, din cand in cand – de fapt doar atunci cand da de greu…), asadar am gandit: DA, asa este implinirea o vom cunoaste doar dupa moarte (nu toti, desigur, dar iarasi e vorba despre vanitatea credinciosului, care se considera superior), doar in si prin Dumnezeu.
Ei, bine, NU! Chiar cu finalul nu pot fi de acord! Implinirea, daca nu ai cunoscut-o aici, de ce ai cunoaste-o “acolo”? Cu ce ai fi mai “breaz” dincolo, dupa moarte, decat ai reusit sa fii in viata aceasta (pe Pamant) ca sa ai acest privilegiu: de a cunoaste Implinirea! Stiu ca poate parea “pura filosofie”, dar ar fi bine sa ne straduim sa cunoastem aici si acum tot ce ne dorim sa putem cunoaste: iubire, multumire, implinire… Faptul de a privi la altii si a ne consola “superior” ca noi vom fi “mai” dincolo (in alta viata etc.) nu cred ca este solutia. Sau este acea solutie rudimentara a omului care merge la biserica (duminica, de paste, craciun si alte sarbatori sfinte), ptr. ca este o indatorire de bun crestin, dar nu face nimic spre a se ridica deasupra conditiei lui… spre a cunoaste implinirea aici, in aceasta viata.
Iarta-ma, Hapi, si sper sa nu ma intelegi gresit, te rog, nu este vorba despre tine aici! Te apreciez prea mult, caci altfel nu mi-as pierde timpul sa te mai citesc sau sa-ti mai scriu…
[poate ca este vorba chiar despre mine, si mie incerc sa-mi dau 2 palme si sa ma trezesc la realitate…)
Dupa ce am citit toate comentariile (si-mi venea, cu vreo 2 exceptii) sa raspund la fiecare, mi-am amintit brusc de moartea bunicii mele, acum 12 ani, cand (desi nu eram atat de “credincioasa”) am visat-o chiar dupa inmormantare, rugandu-ma sa nu fiu trista si promitandu-mi ca va fi bine! Si chiar m-am trezit cu o stare de bine, pe care am pastrat-o in suflet alaturi legata de amintirea bunicii.
Acum 3 luni l-am pierdut pe tatal meu, dupa o lunga si grea suferinta (cancer) si desi m-am rugat mult la Dumnezeu si in ultimele lui luni de viata, si dupa, si mi-am dorit atat de mult sa-l visez (sa-mi dea un semn de dincolo), cum ca totul este bine, acest lucru nu s-a intamplat. Iar tatal meu, ca si bunica, a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut. La scurt timp, dupa ce tata plecase dintre noi, am citit despre un apreciat om de stiinta, Stephen Hawking, care desi paralizat
de la vârsta de 21 de ani si, avand in vedere diagnosticul, medicii îi dădeau numai câţiva ani de trăit a ajuns totusi (cu ajutorul cui…?), la vârsta de 69 de ani, cu toate acestea, crede ca viaţa dupa moarte este doar o poveste pentru cei care se tem de “întuneric”, sustinand că după ultima pâlpâire a creierului nu mai urmează nimic. Am fost total bulversata: om de stiinta, om de stiinta, dar chiar sa nu fii simtit, el oare, ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu doar ca n-ar fi ajuns ce este astazi (in conditia lui de paralizat), dar ar fi parasit de mult aceasta lume?…
(http://www.evz.ro/detalii/stiri/stephen-hawking-nu-exista-rai-dupa-moarte-nu-mai-urmeaza-nimic-930487.html).
Draga Lore, cum ai putea sa crezi ca ma supar? Ma bucur cand sunt criticata constructiv!
Uite cum vad eu implinirea de pe Pamant: efemera. La fel ca si viata. Spune-mi Lore…..oricata dragoste primesti si daruiesti, oricati prieteni ai, oricati bani, oricate rochii, oricate oportunitati……..nu ai momente in care te simti “goala ” pe dinauntru?
Imi pare rau pentru tatal tau! Condoleante. Probabil ca o sa il visezi …….cand va fi momentul. Pana atunci, poate ca nu poate trece in acel plan spiritual din care are posibilitatea sa intre in legatura cu tine 🙂
Multumesc Anne…….cuvintele au venit la mine……..nu le-am cautat in mod special…….
moartea… hmmm… nu e grava??? poate ca nu e… daca ne referim exact la momentul mortii… o secunda de ceva… mai scurta decat orice secunda traita pana atunci… si gata…
insa… percep o simbioza intre viata si moarte… un proces comun, care se deruleaza in fiecare om… de multe ori, privindu-ma in oglinda… observ viata din mine… alteori… moartea… ele convietuiesc impreuna… in acest prces in desfasurare…
daca raman blocat cumva… si privindu-ma, am sa vad doar procesul mortii… viata-mi devine un chin… si moartea devine foarte grava… pentru ca estompeaza tot ce poate fi altceva… blocarea se poate face in multe feluri… printr-o boala… printr-o dragoste neampartasita… printr-un mediu de viata nepotrivit… prin nemultumire… standarde imposibile… si multe altele…
privind insa din alt punct de vedere… moartea nu exista… ci doar viata… si atunci cand viata dispare… noi de comun acord numim aceasta, moarte… deci.. moartea nu este grava… ci… pastrarea vietii devine punctul sensibil in care, o data si o data vom da gres…
si pana la urma… tot ce am scris sunt cuvinte care sustin teorii… si mai sunt si altele… multe…
adevarul este ca…. stiu… voi muri… candva… si nu pot face nimic sa nu se intample asa… dar… pot sa fac in asa fel, ca atata timp cat traiesc, sa o fac frumos… sa aduc un zambet si un dram de fericire pentru altcineva… si in asta imi gasesc o menire pentru viata aceasta…
ce este dincolo de moarte….???? cred ca este ceva… ca un somn adanc… in care nu stii nimic… apoi… da…. va fi o trezire pentru ceva mai frumos… mai bun decat am cunscut in viata aceasta… si ce va fi… va ramane vesnic… sau… alternativa cealata… moarte vesnica… pana la urma, de venicie nu scapam…. doar depinde cum ne va fi…
vai… ce mult am scris… imi cer scuze pentru asta…
Ma uimiti – si tu si Dude cu “nimicul” si cu trezirea de dupa……..
Repet, daca accepti faptul ca sufletul exista si el se reintorce la sursa care l-a generat…..unde-l lasi in timpul “nimicului”? Se dezintegreaza?
E pe switch off?
Cum sa iti ceri scuze ca ai scris mult? Eu ma bucur 🙂
cred ca… ar trebui sa ajungem la o intelegere in ce priveste definirea termenilor de lucru….
chestia cu duhul… sau spiritul… lasa loc foarte mare de interpretari…
in ce ma priveste… sunt creationist… si… consider ca omul a venit la existenta din alcatuirea a doua elemente… trup… care este tarana… si suflare de viata.. care este punera in miscare a toturor organelor trupului… si este lucrarea lui dumnezeu… (ca de altfel si trupul)
acum… la moarte, vad procesul in desfasurare inversa… trupul se intorace in tarana… si suflarea de viata, la dumnezeu…
suflarea de viata nu o consider ca fiind entitate aparte… de sine statatoare… ci ca un principiu care este pus in functiune…
din unirea celor doua… a luat nastere un suflet viu… adica o persoana… de sine statatoare… definta… unica… iar la moarte… prin separarea celor doua componente… sulfetul pur si simplu inceteaza sa mai fie… deci nu merge nicaieri….
acum… dupa somn… cum ziceam … cele doua elemente sunt puse iarasi impreuna… de dumnezeu… deci sufletul iarasi este… si de data asta, pentru eternitate…
felul in care va fi petrecuta vesnicia… este determinata de judecata… asa cum zicea altcineva aici…
cam asa percep eu probelam asta… fara pretentia ca, detin cunostinta suprema, sau ca am ultimul cuvnat…
sper ca nu am lezat in nici un fel ,alte perceptii sau convingeri pe tema asta…
A, am inteles acum punctul tau de vedere
Asadar sufletul prin uniunea cu Dzeu isi pierde identitatea ca……..entitate ? Hm
Mie nu mi.ar conveni……..;)
In plus cred ca nu Dzeu are nevoie de noi sa il …….intregim oarecum …..ci noi de el……..(noi ca spirite)……..pentru a obtine ceea ce nu vom gasi aici niciodata: Implinirea
Asta era un subiect de Luni dimineata. Acum ca ti-am citit gandul, mi-am “stricat” toata ziua…dar ai dreptate, e bine sa-ti amintesti cate o data cine esti, de unde vi si incotro te duci. Ai vrut s-o indulcesti – si ti-a reusit 🙂 – dar tot raman la ideea ca moartea, e cel mai neplacut(grav :P) lucru ce i se poate intampla unui om…muritor. 🙁
Desi nu asociez moartea cu existenta, ci mai degraba cu inexistenta absoluta, imi displace profund ideea ca intr-o zi este posibil sa nu mai fiu…sau cei dragi mie sa nu-i mai gasesc oriunde i-as cauta.In dreptul meu, chiar intr-o viata imperfecta cum am, gasesc mult mai multe motive pentru a trai decat pentru a nu fi. E interesant cu omul traieste o viata fara sa puna pret pe viata, ca si cum viata sau moartea nu ar conta pentru el, insa atunci cand e inevitabil in pragul mortii, foarte putini sunt aceia care nu se agata cu toata fiinta si puterea lor de viata asta…asa colturoasa cum e. Si unii si altii au dreptate. 🙂
Daca va fi viata dupa moarte? Candva,dupa o lunga inexistenta, sunt sigur ca va fi. Asa cum am venit din neant in lumea asta fara sa ni se ceara parerea, tot asa vom si pleca din ea spre neant. Insa dupa parerea mea, mai este o etapa care va veni tot atat de implacabila precum nasterea sau moartea…invierea si judecata[ar fi mare mare mare pacat sa nu fie].
Iar daca ar fi sa aleg viata aceea in ce fel sa o petrec, desigur as alege-o tot ca om.Nu pot concepe ideea ca voi fi un fluturas imaterial care zboara fara sa se atinga de ceva in drumul sau…dar desigur, cerem ce vrem si ni se da ce meritam. 😀
Dude…..e duminica seara si probabil postarea mea ti-a iesit demult din minte 😉 Cel putin din aria responsabila cu starea de constienta 😀
Crezi intr-o lunga “inexistenta” ? Hm…….
Daca accepti notiunea de suflet de ce il “anesteziezi” asa….pe termen lungut?
Hapi,eu ma bucur ca nu-i Sambata. 😉
Referitor la treaba cu sufletul,da, accept ca exista un suflet in fiecare dintre noi. Insa unul care moare.Nimic din om nu e vesnic, nemuritor. Suna urat, unii nu vor sa accepte ideea. Dicolo de moarte nu mai e NIMIC. Doar o lunga perioada, pana la episodul cu invierea si judecata, fara de care[episod] nu cred ca ar avea sens credinta in Dumnezeu astazi.
Nu pricep nicicum care-i modalitatea prin care “moare sufletul” ….fiind un spirit….o substanta imateriala…….
Vreau sa cred ca dupa Moarte este ceva. Nu doar un somn fara vise, nu doar disparitie totala. As vrea sa cred in rai dar si in reincarnare, mi-ar placea sa stiu ca viata de acum nu este singura noastra sansa, ca vom mai putea sa mai incercam o data, in caz ca acum esuam.
Ti-ar placea sa crezi sau sa stii?
Mie mi-ar placea sa stiu si as vrea sa cred. Nu pot. Cred ca omul ca entitate biologica ce este inceteaza a functiona si gata…game over. Legea naturii. In cel mai bun caz fertilizam iarba de jos in sus. Dar astea sunt doar opiniile mele, bineinteles.
Ma oftic ca am sa mor intr-o buna zi ? Normal. Mi-e frica ? Daca nu se intampla intr-un mod violent sau suferind, atunci nu.
Nici mie nu mi-e frica de moarte dar ma trec 45 de fiori cand realizez ca ea se produce in n feluri……M-am uitat prea mult pe Investigation discovery
“Dintr-o data, adjectivul muritor nu se mai acorda exclusiv substantivul Batranete ci se insotea in gen, numar si caz cu orice Varsta.”
…. 21 ani … infarct în somn …. uneori pare că parcă nici n-am mai avut alt frate …. alteori îmi stă pe limbă s-o întreb pe mama când vine de la facultă acasă … asta e …. la doar un minut după ce te-ai născut eşti suficient de bătrân ca să mori ….
Di….imi pare atat de rau ca am trezit amintirile astea……imi amintesc si acum durerea ta cu toate ca era tacuta…..si numai unii sopteau despre trauma prin care ati trecut 🙁
L-ai visat vreodata?
Ei, nu ai de ce să-ţi pară rău … tu scrii aşa cum crezi, cum simţi şi farmecul articolelor tale stă în umor şi sinceritate, în stilul direct şi original .
Ecoul trezit în cititori nu cade în responsabilitatea ta, ci ţine de experienţele şi părerile de viaţă ale fiecăruia.
Da, l-am visat de mai multe ori şi vorbim despre el uneori – câteodată o putem face calmi şi detaşaţi, dar alteori e răscolitor
Di….cuvintele mele nu vor sa iasa din tastele laptopului…….ar fi de prisos sa spun ca iti inteleg durerea……Pentru ca nu e asa…….
De stiut n-o sa stim niciodata. Putem insa spera, crede, visa. Si poate e mai bine sa nu stim exact ce se intampla dincolo de moarte. Daca am sti sigur ca ne asteapta numai lapte si miere (rai) multi dintre noi s-ar sinucide. Daca am sti ca ne reincarnam, toti care ne consideram esuati si ne-am dori o alta sansa, ne-am sinucide. In schimb, daca am sti sigur ca dincolo de moarte nu e nimic, am trai inchisi in casa, speriati, fara sa riscam, fara sa ne traim viata.
Sau, poate nu!…
Daca am sti ca dupa…nu mai exista, ca nu mai e nimic, am da tot ce putem in aceasta viata, devenind constienti ca este singura noastra sansa! Multi, mai ales dintre cei “saraci cu duhul” (si “fericiti”, conform Scripturii) se consoleaza (pentru nefericirea din aceasta viata) cu speranta unei fericiri vesnice in viata de apoi. Multi cred in, si se consoleaza cu ideea ca nefericirea de pe Pamant reprezinta “pasaportul” lor pentru fericirea de dincolo – privesc la cei mai inteligenti, frumosi, avuti etc. (sau mai “norocosi”) decat ei si se gandesc (cu superioritatea pretinsului crestin) ca aceia au pacatuit (cu siguranata) mai mult de au ajuns acolo unde sunt, insa in viata de apoi vor ajunge sigur in “iad”, pe cand ei, “sarmanii” vor fi cei primiti de Dumnezeu in “rai”.
Si nu cred ca nu cunoasteti ca aceasta este o conceptie “crestina” foarte raspandita (si incurata de biserica), mai ales printre cei (multi) de o anumita conditie sociala…
Ca sa ma explic: eu cred in Dumnezeu, dar ca sursa a vietii, nu ca imagine biblica, cred in spiritul sau superior, dar nu in biserica, rai, iad etc.
@Mihaela Vezi……Creatorul a fost bland cu noi…….in ceea ce ma priveste, ai raspuns foarte bine la intrebarea “de ce nu ne amintim de unde venim si incotro mergem”
@Lore, asa e, uneori biserica raspandeste pareri distorsionate ale unor evenimente Biblice pe care mai apoi le linkeaza de trairile si viata credinciosilor contemporani………
Ai visat vreodata ca mori? Eu da..:)) nu e asa placuta senzatia si nici nu mi s-a parut ca as vedea Raiul sau Iadul…ahh
Nu am visat niciodata ca mor……..probabil mi-as aminti daca as fi visat ceva atat de semnificativ……
Ah, am visat odata ca eram moarta si asistam la ceva ce semana cu propria inmormantare…….dar nu a fost un vis inspaimantator………doar o experienta ciudata
Am fost tentata sa scriu ca, poate, un pic cam dur pentru o dupa-amiaza de duminica de vacanta (vacanta pentru mine), dar…
OK !
Doar atat: BRAVO!
No more comments.
Lore, ce cauti tu pe la subiecte triste ??? Ia, bucura-te de soare si de mare 😉
BUNA SEARA IN PRIMUL RAND. SUBIECTUL ESTE FOARTE INTERESANT DEOARECE ESTE UN SUBIECT INVALUIT IN NECUNOASTERE ! SENZATII URATE TE CUPRIND,SI SIMTI CA TE INDEPARTEZI USOR DAR SIGUR DE VIATA TOTUL DIN JUR SE ESTOMPEAZA ASA DE TARE INCAT SIMTI CA ESTI NUMAI TU CU EA…..ADICA CU ETERNITATEA,CA DE FAPT ASTA ESTE MOARTEA CA SI STARE DE FAPT…ESTE ETERNA…..PANA LA JUDECATA ! IN PRIMA FAZA TE PANICHEZI,DUPA CARE INTRI INTR-O STARE DE SPAIMA CUMPLITA MOMENT IN CARE CAUTI CU DISPERARE SA OPRESTI INEVITABILUL….DUPA CARE …..SOARTA HOTARASTE PLECI SAU MAI STAI ! AM TRECUT PRIN ASA CEVA SI NU O DATA ……DAR NU MAI VREAU SA TREC DECAT CAND SOARTA HOTARASTE CA FILMUL S-A SFARSIT! PANA ATUNCI TREBUIE SA ADUNAM NUMAI FAPTE BUNE !
P
Oaw, e putin scarry povestea ta 🙁 Imi pare rau ca a trebuit sa treci printr-un “experiment” pe care incercam cu totii sa il amanam cat mai mult cu putinta.
Balanto…….mie imi pari o persoana credincioasa…….de unde groaza si frica …….oare nu stiai incotro trebuie sa mergi?
Stim cu totii ca inevitabilul se va produce dar …..cand esti prea tanar te intrebi…..DOAMNE chiar acum trebuie sa plec! Si mai credincios am devenit dupa acele traume…..nu vreau sa-mi amintesc…..dar nici nu pot sa uit…..sti cum se zice…iert dar nu uit ! Sunt multe de spus dar evit discutii multe pe teme atit de sobre! Doar un lucru intareste OMUL pe acest pamant CREDINTA si FAPTA ,nu te nasti practic cu nici una din ele dar cu siguranta la sfarsit le duci cu tine ! Si te rog sa ma crezi am prieteni care au absolut totul in aceasta lume,dar n-au urmasi,nu stiu sa de-a din inima,si de multe ori sunt singuri,atunci te intreb ….cine-i OM si cine-i Cain…! Scuze nu am vrut sa fiu asa brutal dar oricate discutii am avut cu ei sunt atei convinsi si nu-i scoti din lumea lor obscura….unde de fapt v-or si ramane si dupa….!
Balanta, eu am cunoscut si atei buni 🙂
Si crestini mincinosi si fatarnici asa ca fariseul care postea……….
Raman la parerea ca religia nu influenteaza caracterul uman ci numai latura spirituala, sufleteasca……
Cat despre credinta si fapta – sunt de acord cu tine
fiind ateu agnostic aleg sa nu comentez referitor la conceptul de “afterlife“. as spune doar ca ma ingrozeste gandul de “a trai” o eventuala vesnicie (oricum as interpreta rational, adica gandind, acel “a trai”).
ps: “A ȘTI știu 1. tranz. 1) (aspecte ale vieții materiale sau spirituale) A poseda în memorie pe baza experienței sau a studiului;” … ergo: nu cred ca verbul “a sti” se poate folosi impreuna cu “dupa moarte” … pentru ca dupa ce murim suportul memoriei (creierul, chiar daca exista probabil unu’ care sustine ca memoreaza in/cu picioru’) devine nefunctional (si deci nu mai e posibil “a poseda in memorie pe baza experientei”), iar din studiul unui creier mort (“dupa moarte”) nu stiu sa fi reusit cuiva recuperarea de informatii (“a poseda in memorie pe baza studiului”). ca sa fiu mai explicit: “a poseda in memorie pe baza studiului” (ca alternativa la experienta) nu inseamna “citit in carti” … nu atunci cand stim cu totii ca mortul nu vorbeste, daramite sa scrie carti (cartile sunt si au fost scrise dintotdeauna de oameni vii … adica aia care n-au fost in starea “dupa moarte”). daca nu folosim cu totii aceeasi unitate de masura (in cazul de fata, definitia intelesului unui cuvant) … ne mai miram ca nu reusim sa ne intelegem om cu om (fac abstractie acum de extremele gen “ea zice ‘nu’, el o violeaza convins fiind ca acel ‘nu’ e de fapt un ‘da’ si ea se opune doar fiindca-i place SM”) ?
Te ingrozeste gandul de a exista o vesnicie , intr-o anumita forma? (imateriala)
Dar daca ai trai pe pamant o vesnicie, cum ti s-ar parea…..ideea?
orice fel de “vesnic” mi se pare naspa. daca-mi amintesc bine, parca in “Revoltă în labirint” de Dan Merisca (o nuvela-n replica la Seniorii Razboiului de Gerard Klein), personajul principal afla ca nu poate muri … si promite vocii ce-o aude (pentru el, conceptul divinitatii) ca indiferent cat dureaza va cauta un mod de a muri si a o ucide (divinitatea) … la care vocea ii raspunde ceva in genu’ : “pentru asta te-am si facut nemuritor!”. sa nu poti muri e un blestem, nu o binecuvantare.
sau, sa incerc sa explic altfel: un perpetuum mobile, prin definitie, nu se opreste niciodata … nici macar daca ar vrea (presupunand c-ar fi dotat cu vointa) nu se poate opri … si astfel e “sclavul miscarii”. vrea cineva sa fie sclav? daca da, atunci nu pot decat sa presupun ca nu cunoaste valoarea libertatii … si oricat de ciudat suna, (imho) moartea e unica libertate a omului.
Nuvela ta imi aminteste de cea a lui Coelho – Veronica se hotaraste sa moara. A fost tulburatoare cartea, cu atatea invataminte……..
Tu ai un blog?
sunt destul de realist incat sa nu-mi permit sa numesc asta blog … e doar ceva ce folosesc atunci cand nu pot comenta cu “contul de email”. daca ar fi dupa mine, pana si comment-urile mele ar expira si s-ar sterge automat … chiar nu vreau sa mai traiesc dupa moarte (nici macar sub forma asta). stiu: sunt un ciudat … 🙂
Dar nu se pune problema sa”traiesti” asa cum iti imaginezi azi……..ci sa existi……
Daca te-ai simti MEREU implinit……….de ce nu ai dori sa existi ca entitate?
wow! esti prima persoana care sesizeaza activ o diferenta intre “a trai” si “a exista” … da ca sa-ti raspund la intrebare: “a trai” implica existenta unui ego, “a exista” nu … deci diferenta e majora din moment ce existand nu esti constient de asta (“a exista” = “a fi” … in clipa asta, clipa pe care n-o poti ca om evalua decat la modul trecut, din memorie). exagerand nitel pentru a ilustra ce vreau sa spun: sigur voi exista si dupa moarte … ca atomi imprastiati aiurea, nu ca “INTJ care face filosofie de 2 bani comentand pe net”. 😛
so, chiar daca voi exista dupa moarte … acel ceva ce va exista nu voi fi EU. pana si biblia zice de reintoarcerea la (sau reunirea cu) dumnezeu … dupa ce intai zice ca dumnezeu e in tot si toate (adica TOTUL, ca enititate absoluta s-a divizat in bucatele si asa exista ce exista acum … iar “reunirea” cu acel TOT inseamna implicit incetarea existentei ca “bucatica distincta de acel TOT”). crestinii sunt atat de absorbiti de ego incat ignora asta si presupun o existenta in diviziune … altii (ex. budistii) sunt mai smecheri si vin cu teoria reincarnarii (reintoarece la TOT si redivizare … nu neaparat in aceeasi forma).
povestea e lunga, putem continua pe multe pagini … da’ rezumand: oricum o iau si o intorc, viata dupa moarte nu exista … existenta nefiind viata, EU fiind in imposibilitatea logica de a cuantifica acea eventuala existenta.
Ok….am inteles ideea ta. E un fel de filosofie yoghina mixata cu bucatele de crestinism. Dap, ce pot sa zic…..are logica numai ca………nu vad scopul, sensul, finalitatea practica……AdicaDzeu sau Neantul ne-a “creat” ca simple papusi care marsaluiesc intr-o existenta terestra si apoi se……sparg in bucati pierzandu-si integritatea?
Cum ziceam – ipoteza ta pare valabila dar e lipsita de…..sens 😉
lol … nu chiar. am precizat initial ca sunt ateu agnostic (adica nu cred in divinitate si nici nu sustin ca n-ar exista deoarece nu pot dovedi asta). apoi am incercat sa explic cam ce-i in capul meu folosind concepte pe care interlocutorul le stie/intelege … tocmai pentru a facilita comunicarea. “ne-a creat” nu corespunde-n context pentru ca eu nu cred in creatie … sunt simplul rezultat al unor legi fizice (observabile si demonstrabile), la fel ca orice altceva viu sau ne-viu din acest univers.
mai departe, sensul (sau scopul) e un concept ce tine strict de om … doar el “are nevoie” (adica creda ca fara nu se poate) de asa cea. chestia asta a fost demonstrata si printr-un experiment in care puiul de maimuta mergea direct la tinta pentru a lua “goodies”, da’ puiul de om respecta intocmai un ritual care teoretic l-ar fi ajutat sa-si atinga scopul. doar omul cauta sensuri peste tot … chiar si acolo unde ele nu exista … pentru ca perceptia sa, modul sau (rational) de relationare cu mediul, e bazat pe asa ceva … uitand ca nu-i singura specie sau singurul lucru ne-viu ce exista-n univers. mai simplist: “soarele” (ca stea cu planete) “rasare” oricum … n-o face pentru a facilita viata si nicidecum pentru “a da fericire” omului. omul nu-i centrul universului … si pe undeva recunoaste si el asta din moment ce s-a autoproclamat semi-zeu, nu zeu deplin.
Am raspuns printr-o postare: http://blauecassiopea.wordpress.com/?p=12
nu merge link-ul
Di is right 🙂
De fapt, lucrurile sint mult mai simple decit par. Atita timp cit moartea face parte intrinseca din natura umana si, universal vorbind, a tuturor organismelor vii, nu are de ce sa creeze depresie. Asa cum stii ca iti este la un moment dat sete, foame, frig, cald, frica, te imbolnavesti, asa si moartea – este doar o alta etapa obligatorie din viata ta, pe care nu poti sa speri decit ca o vei intilni cit mai tirziu, dar este de neevitat. Tocmai de aceea, cred ca moartea nu poate sa ne creeze depresie, poate o oarecare intristare ca, de la om la om, poate nu am avut timp sa realizam in viata tot ce ne-am propus, dar altfel nu vad fatalitatea.
Ceea ce pare ca fiind tragedia mortii reprezinta de fapt doar proiectia personala pe care fiecare om o da acestui eveniment din viata sa. In functie de structura sa temperamentala, poate fi mai mult sau mai putin afectat de sosirea implacabila a acestui final al vietii, desi este o atitudine nepotrivita fata de inevitabil. Iti dai seama ce ar fi daca omul ar avea capacitatea de a-si vedea viitorul, de a-si vedea sau presimti momentul mortii? Atunci sa vezi depresie si haos!
Atitudinea potrivita in viata? Mult optimism, concentrarea pe aspectele importante din prezent, acceptarea mortii ca pe o etapa finala a unei vieti traite cit mai frumos si eficient. La momentul acesta al mortii nu se cuvine a te gindi prea des de la virste tinere pentru ca iti afecteaza psihicul si sanatatea si iti apropie sorocul. Culmea ironiei!
Felicitari pentru atitudine!
Lore, ma alinti de-a dreptul!
Sarumana 🙂 ( ma refer la postarea pe blogul tau)
@Adrian Foarte pertinent punctul tau de vedere, multumesc ca l-ai impartasit! (desi nu sunt de acord cu partea finala)
Happi, vrei sa ii omori 😀 pe oameni cu incheierea?
Nu….doar sa fac o coarda sa vibreze……una care e adormita in mare parte a existentei……..
da, asa e! adevarul ca subiectul e emotionant pt mine fiindca am pierdut un parinte dar vroiam si eu sa fiu in conversatia asta 🙂
🙂 pentru prima afirmatie
🙁 pentru a doua.
Ti-e frica de moarte in general?
da, Hapi, mi-e frica sa nu mor mai inainte de-a apuca sa traiesc toata fericirea care ma asteapta : luna de miere, nasterea copiilor, ceva bussines stuff I want to accomplish… Insa mai frica mi-e de moartea celor dragi.
Sunt “construita” dupa acelasi model ca si tine……….sar insa peste luna de miere.
“Poate ca Dumnezeu nu ne astepta pe un tron ca sa ne judece dar cu siguranta ne asteapta intr-un loc plin de Lumina ca sa ne arate ca la baza intregii noastre existente se afla Dragostea.” … ja, Liebe sollte die Basis unserer Existenz sein. Leider ist Gott nur ein Popstar und Menschsein ist auch nicht das Beste.
Das glaube ich aber nicht 😀
Es gibt hier am Erde keine richtige Beschreibung für Gott 😉
Natürlich nicht … denn die Inexistenz kann man ja nur durch die Reduzierung auf’s Absurde beschreiben … und das ist wiederum typisch Mensch: Alles “muss” sich im Prinzip der Dualität integrieren. :))
ps: “hier auf der Erde” … aber ja nicht aufgeben: Übung macht den Meister. 🙂
Total de acord………Übung macht den Meister 😉
Hapi, apropo de acest articol al tau care mi-a placut foarte mult, vreau sa impartasesc cu cine e interesat o alta viziune asupra mortii. E un articol care ne incurajeaza sa imbratisam moartea si sa o privim ca pe un invatator:
http://thesevenleggedhen.weebly.com/2/post/2011/07/memento-mori.html
Vielleicht hast du Zeit es auch zu lesen und hoffentlich findest du es interessant 🙂
Alles Gute!