Magister ludi. Omul care dă valoare chirurgiei ORL din Cluj, Prof.doctor Silviu Albu
Un vânt rece redresează paltonașe deschise și-i face să se înfofolească temeinic în geci pe trecătorii de pe Republicii. Mă gândesc la ultimul serial pe care l-am văzut. The Good doctor. 25 minute în fiecare seară, când fac sport. Am emoții. Nu sunt pre(a)ocupată de cum arată clinica CFR pe dinafară. Știu. Nu pot schimba nimic. Așa că chiar nu sunt preocupată. Dar să-l întalnesc pe pro-rectorul UMF, pe Prof Dr Silviu Albu după ce i-am citit CV-ul și am aflat de la colegi că e emerit, iubește arta și (încă) mai operează cu pasiune în țara asta, da, e un motiv să am emoții mari.
Prof.Silviu Albu are șapte tehnici însușite.
Șapte! Pe una dintre ele abia o pot pronunța. E dacriocistorinostomia endoscopică! Sună ca numele latin al unui dinosaur cu aripi și gheare ascuțite.
Vreau să-mi păstrez stilul liber la interviu. Iar dânsul nu prea iese din décor… ah, da, filmul, la asta mă gândeam. De ce ne uităm la filme cu medici? Pentru că sunt palpitante. Oamenii mor totuși. Bine, e regie dar în subconștient știm că e și adevăr. Ne naștem undeva, murim altundeva… Când un medic de elită pierde un pacient în lumea reală, în spitalul de vizavi, e strigător la cer. Înțeleg și nu înțeleg. Mă refer la medici buni care-au salvat mii de vieți. Sau le-au refăcut, cum refac eu un text care nu-mi place.
Intru. Nu fumați că vă dăm afară si vă amendăm. E scris negru pe alb. Au dreptate.
După ce văd trei pacienți care coboară din sală – cu traheostomă după diverse cancere- îmi vine s-arunc “pachetul ocazional” din geantă. Iau loc în sala de asteptare nou nouță. La fel ca ceilalți pacienți. Eu sunt curioasă, ei oftează, își ling buzele, se scarpină la nas, duc mâna la frunte. Sunt speriați. Nu au venit să facă poze și să întrebe cum merge treaba.
Domn Profesor e în Sală, îi spune o femeie de la țară unui domn grăsunel și roșu în obraji – care abia respiră. Aha, dă din cap domnul ostenit. Ca o incantație: e în Sală. Dar vine dup-aia. Ușa de la sala de asteptare se închide și se deschide periodic. Atunci, fiecare plămân de-acolo trage oxigen dublu: e el, nu e el? Încerc să citesc fețele oamenilor. Unii par foarte bolnavi. Niciunul nervos sau agitat. Rezidentele sunt drăguțe. Amabile. Ies din când în când și vorbesc cu fiecare pacient în parte. În alte doua cabinete, doi medici preiau intersecții. Cei care nu-l asteapta pe Domn Profesor, vin și pleaca. O bunică, lângă ușa unui cabinet îi arată foaia de observație unei vecine – care stă și ea pe-acolo. Vecina se uită atentă în foaie cu-n aer docent și-i destăinuie curioasei: o să te pună pe un scaun care se învârte. Bunica belește ochii și nu pare deloc încântată.
– D-apoi di ce să mă învârtă?
În sfarsit intră dr Albu și cam patru asistente și trei rezidente. Înteleg că dimineață a avut raport de gardă, a consultat, apoi a fost în sala de operații, ce urmează? Urmăresc pacienții care-l abordează din mers. Câțiva din sală îl salută prietenește. Parcă au emoții doar cei care nu-l cunosc și sunt la prima tangență. Vizita, facem vizita, mergeți în salon. Asistenta încurajează o pacientă și pacienta pleacă repede, bun, vine la vizită acum! Nu mi-am cerut voie să fac poze cu prea multe persoane de acolo, totusi, sper că vă ofer o privire frumoasă în spatele cortinei. Dacă eu aș fi medic, astazi, cu greu m-ar convinge cineva străin c-a venit numai cu intenții bune. Așa că transparența și partea pozitivă o încurajez la maxim. Și la medici si la pacienți!
Soț și soție, sotia are dureri în zona gâtului și niște ganglioni. Vin din Bistrița. Nu au nicio trimitere. I se adresează cu speranță dr-ului Albu. Dânsul se oprește. Întreabă ceva si palpeaza gâtul femeii. A doua zi pentru ecografie, apoi vedem. Ce poate fi, întreaba soțul, analizele de la Bistrița…
– Refacem totul aici, o să mă uit pe celelalte dar nu ne bazăm pe ele.
O doamnă stă lângă mine de 20 de minute și bate linoleumul cu-n toc uzat. Îmi spune: am fost și ieri dar nu l-am apucat… . Înțeleg, n-a apucat să vină în timpul în care dânsul era-n spital. Între timp, înainte de vizita, dr Albu intră și iese din cabinet, vorbește cu pacienții care se țin scai de el. Numai eu lipsesc, ma gandesc.
Doamna isi sopteste-n barba: nu cred că il prind nici azi…
– Mergeți la el, zic.
– Să…?
– Mergeți și întrebați si vedeți, altfel n-aveți cum să știți dacă vă vede. Zambesc încurajând-o. Se ridică plină de elan. Când îl abordează, o fată a cărei mama a fost operată de cancer, îl vânează cu ochii-n lacrimi, la ușa cabinetului. O linisteste pe fată: a decurs bine, o s-o vezi imediat. Nu-ti mai face ganduri, e bine, l-am găsit in stadiu incipient, am luat si biopsia. Mama ta o să fie bine, va face tratament. Fata se linișteste putin. E foarte drăguță. Și singură si speriată.
Doamna micuță îi vorbeste-n șoaptă, îi e teamă să n-o respingă. Iar se oprește, ia biletul din mâna dansei și-i explică ce trebuie să facă. Femeia pleaca multumită. Nici un pacient n-a fugit după el pe hol. S-a oprit. Mi se pare cool.
E momentul în care sar eu de pe scaun, ma prezint si întreb daca-mi dă voie să fac cateva poze. Eu caut Medicul chirurg, nu Profesorul. Pentru un blog, da. Dă din mână amuzat. Poți.
Sala e puțin mai plină și caut unghiuri care să nu-I arate pe pacienți. Între timp iar l-au oprit doi. E bun și bland cu ei. Are un umor benign și îl personalizează. Parcă-și cunoaște toți pacienții. Sau apartinatorii.
Când pare că a rezolvat totul și sala e goala, mă duc și-i ofer o prajitura raw vegană de la panemar. Le cheamă pe rezidente: fetele astea trebuie să mănânce. Eu rezist. Vrei ceai? Parcă așteptase de dimineață să bea ceaiul acela și dacă ar fi avut aceeași ceașcă mai că aș fi băut și eu ceai. Nu vrem înapoi în comunism. Ceva de genul. Un cadou de la colegi poate. Cu-n desen amuzant.
Avea să-mi spună mai tarziu, când l-am întrebat ceva despre moarte: îmi cunosc toti morții.
Ce frază simplă, tăioasă și încurajatoare. Pe câțiva uitați, nu i-a uitat chiar el.
Imi amintesc de toti cei pe care i-am ținut de mână când mureau. Au fost… mulți.
– Moartea doare?… O vedeți des?
Hm (se gandeste în ce sens am pus întrebarea).
– Unii ajung cu patologii grele. Adică sunt deja foarte bolnavi si nu suferă doar de o boală. Vin cu o problema la craniu, gât, nas, mor de infarct în pat. Facem tot ce putem. Apoi îi țin de mână.
Tăcere. Eu vreau să cred că omul nu mai apucă să simtă durere când face un infarct masiv și intră-n stop cardio respirator. Dar nu mai intreb nimic.
– Sunt pacienți care ajung aici la spitalul CFR cu cancer terminal. Nu-i lăsăm să-i doară, știi? Zâmbește într-un fel care-l duce înapoi în acele momente. Când trebuie să lase pacientul să plece dincolo. Îmi dă statistici, câteva, din experiența de la clinică. Sunt înfiorătoare, tot vreau să cred că neoplaziile se vindecă. Întreb de ce nu și pe specialitatea astea. Pentru că ajung în stadiul în care nu mai ai ce face. Si nu mă refer la metastaze. Sunt fulminante formele din sfera asta: gât, aparat respirator, sinusuri. Nu pot da un exemplu impresionant din sală după atâția ani, știi de ce, orice lucru pe care-l faci bine e spectaculos, asta le spun și studenților! Îmi amintesc de o femeie de 40 și ceva de ani de prin Bistrita. A ajuns la noi cu o tumoră malignă sinus, față, frunte. Foarte extinsă. A vrut s-o operăm pentru că dorea să-și vadă fiul întors din armată și atât. Era un caz pe care l-am fi încadrat inoperabil dar a insistat, simțea ea că nu mai trăiește mult. Am scos tumora si a mai trăit doi ani și ceva pana ce fiul ei s-a întors. Sunt cancere care nu dau semne decat prea tarziu și nu mai ai ce face pentru că rar intră-n remisie la tratamentele clasice iar daca intră, apar din nou. Am mai avut o profesoară, 39 de ani, cam așa. Tumoră malignă glob ocular, extinsă. Mi-a fost milă de femeia aceea (realizez după cum povestește că nu numai de femeia aceea). Așadar tumoră de glandă lacrimală cu invadare de orbită, dacă o operam își pierdea ochiul. A ales operația si a mai trăit câtiva ani. Mai tarziu, mi s-a întalmplat un lucru care m-a uimit. Hai să vezi secția, îți spun pe urmă.
În timp ce-mi face turul secției si a etajelor renovate îmi spune că ar trebui să pozez panoul cu sponsori, că fără ei nu puteau face asta.
Îl pozasem și acela dar mi-am amintit câți bani a scos dansul din buzunarul personal și i-a investit fix acolo. Da, e scumpă o consultatie la Prof. în privat dar cate renunțări se ascund în spatele muncii lui? Câte vieti salvate? Câți manageri sau medici au introdus sumele câștigate poate într-un an sau doi – în spitalul de stat? (nu vrea să vorbeasca despre asta). După ce termină de vorbit cu mine merge la RoNeuro. Nu-mi spune dânsul, aflu eu întrebând despre proiecte. Secția arată foarte bine. O să pun la final pozele în care vedeți cum arăta compartimentul când a ajuns Dr Albu acolo, după rezidențiat.
La etaj, bărbați tineri, bătrâni, cu meșe, cu tuburi, cu sau fără pansamente, cu aceleași pijamale parcă – îi fac cu mâna sau i se adreseaza prietenos. Femei sunt mai puține azi sau n-au chef să iasă din saloane.
– A, trebuia să veniți jos de dimineață, nu știu dacă aveați loc în sala de asteptare. Râde relaxat. Uite, aici la mansarda lucreaza rezidenții. Facem si cercetare.
Se simte că oamenii îl iubesc. E natural. Uman. Nici urmă de aroganță. Îi știe pe toți pe numele mic, strigă la cei surzi, râde cu cei care spun o glumă chiar dacă nu e neapărat ceva amuzant, dă un răspuns. Se exprimă limpede și cu un umor personalizat. Le dă speranță și sentimentul valorii, acele nevoi de nursing de care amintește Virginia Henderson. Că sunt esențiale pentru viață și că asistenta e responsabilă să mențină aceste nevoi fundamentale!
Asistente sau rezidente îl urmează cu dosare sau fisele pacienților. Asadar nu are o politică: do not disturb. Se oprește, ascultă, întreabă, dă răspunsurile.
Secția arată foarte bine. De afară nu ți-ai da seama ce e dincolo. În partea a doua a interviului o să pun și un slide: cum arăta compartimentul când a venit la Spitalul CFR Dr Albu Silviu si cum arată acum. Nu îi place să insist dar cei mai mulți bani, i-a investit chiar el. Din ce câștigă la privat, a investit acolo și-n multe alte părți. E filantrop. Nu vrea să discute pentru că „nu dau ca să vadă altcineva. E uman să ajuți dacă poți. Donez și despre unele știu doar eu“.
Îl întreb cum a reușit să mobilizeze oamenii.
– Am venit aici acu mulți ani cu o trusă de prim ajutor și un rucsac. Îmi aduceam materiale de acasă. Hm, era urât spitalul ăsta, mi-era groază uneori. Doamne, cât am umblat pe la ministere și telefoane și directia de sănătate… Se oprește puțin, mai soarbe din ceai și-i face cu mâna unui bătrânel care pare surd. Bătrânelul îi răspunde râzând, făcând niște semne de la distanță.
Cabinetul e mic dar confortabil, ticsit de cărți dar nu ostentativ: ia uite câte tratate ORL și maxilo și chirurgie am citit. Are niste ediții princeps cu orase de vizitat, muzee văzute poate, cărți vechi, bibliografii, nu apuc să observ decat puțin în anticameră. O singură diplomă pe perete. Trebuie să fii pe fază ca să o vezi.
Aveți șapte tehnici inovative, asta înseamnă în limbaj comun că ati făcut unele intervenții pentru prima dată. Sunteți președintele societății ORL din Ro. Prorector UMF. Sunteți membru în societatea germană…
Domnul Profesor mă privește amuzat. Îi spun: bine, o să dau un link la CV-ul dv. Spuneti-mi despre translocația facială. Sună… science fiction.
Înainte de asta, vede că mă înveselesc când zăresc vreo cinci cutii cu ciocolată. Le ia repede, le răsfiră: pe care le vrei, ai un băiețel, da? Du-i-le care-i plac. Tudor nu mănâncă încă ciocolata. Iau o cutie pentru mine. Acasă încerc să pun link la Curriculum vitae Prof. Dr Silviu Albu ORL spital CFR Cluj. Nu reușesc, e PDF. Îl gasiti pe net.
– Eram proaspăt iesit din rezidențiat. Pe vremea aceea nu era ușor să iesi din țară. Erai monitorizat, vize, poate-ti amintești. Conversația devine lejeră. Vine un profesor de geografie, 58 de ani, familie, copii. Cancer de rinofaringe. Adica la baza craniului. Omul credea că e vindecat. Îi recidivase după un an, aflăm asta la analize. În Viena, poate chiar si prin Ungaria aveau deja tehnici mai putin invazive, noi nici vorbă de instrumentar, darmite endoscopii. Nu mai avea timp să incerce măcar să obțină o viză. Ei bine…
pur și simplu se desface maxilarul superior ca o balama și se repune la loc. Nu e ceva ce ai vrea să vezi, azi facem endoscopic aproape toate intervențiile. Asta sau când vă scoteau vouă polipii ținându-vă-n brațe, sunt din altă epocă. Am scos toata tumora. Nu a avut dureri, înainte avea. Erau nervi pe care presa. Omul a mai trăit patru ani. Atat i-am mai putut oferi, 4 ani. Dar e mai bine decat cateva luni…
Mi se usucă gura. Beau apă. Îmi amintesc foarte clar de operația mea de polipi si cât am urlat. Anesteziați… tot?
-Operațiile se fac toate cu anestezie generala, da, sunt endoscopice cele mai multe. Totuși, la ureche de exemplu când operam printre acele oscioare trebuie să ținem pacientul treaz ca să vedem că e în regulă auzul. Nu îl doare, doar că poate comunica cu echipa.
Ce înseamnă congresele pentru dv? Spun colegi de-ai dv. că uneori oamenii rămân în sală să vă asculte pentru că îmbrăcați informația cu mult umor. De la cine ați învățat toate astea – să fiți dascăl și să-i determinați pe colegi și pe studenți să vină cu entuziasm?
Profesorul dr. Ermil Tomescu a fost mentorul și modelul meu aici, în România. A fost cel care a modernizat Clinica ORL Cluj, a introdus chirurgia otologică de performanţă, a iniţiat dezvoltarea chirurgiei oncologice a capului şi a gâtului şi a pus temelia dezvoltării chirurgiei endoscopice minim invazive din rinologie. Deși a operat în toate domeniile de patologie ORL, contribuția majoră a fost în otologie. A introdus chirurgia otosclerozei în Transilvania, a introdus în practica clinică curentă pentru prima dată în Cluj tehnici moderne de reconstrucție funcțională a urechii medii.
Parcă a trecut un veac – iată o poză din 1993 la Zilele UMF cu profesorul Tomescu. A murit în 2011.
Pot să văd ce ați scris la moartea dânsului?
Iau coala cu textul scris de mână. O cerusem dinainte. Sunt aproape 2 pagini într-o notă de-o sonoritate amplă, intensă. Selectez puțin:
“Cuvintele oricât ar avea o acoperire semantică, tulburătoare, ca o fântână plină cu lacrimi, nu pot exprima recunoştinţa pe care i-o datorăm. Într-un sistem medical vitregit, unul dintre dascălii eminenţi ai cetăţii, a fost o lumânare ce a aprins multe alte lumânări. Într-o lume dominată de monogamia profitului material, destinul Domnului Profesor Tomescu reprezintă întoarcerea către acel nucleu de decenţă, umanism şi moderaţie ce supravieţuieşte şi inspiră generaţii de-a rândul. De-a lungul carierei, în zile şi nopţi de trudnică strădanie, cu voluptatea trudei şi fineţea acelor delicate atingeri ce alină o durere, a ştiut şi a crezut într-un singur lucru: să facă bine”. (Prof Dr Silviu Albu)
Nu știu ce să mai rostesc, formularea e tulburătoare și domnul profesor pare că retrăiește pierderea. Întreb pe neașteptate: Concluzia?
Deși sunt secat de entuziasm, îi voi stima până în ultima clipă a vieții pe cei de la care am învățat. Pe Maeștrii mei în Arta Medicinei îi voi așeza alături de părinții mei, zice Jurământul Hipocratic.
Deschid repede un folder, redeschid alte poze. Îmi spuneți cine sunt ceilalți care v-au format?
Am fost într-un stagiu în Italia în perioada nov. 1994-aprilie 1995. Profesorul Babighian era în acea perioadă Președintele Societății Mondiale de Chirurgie Otologică, a fost mentorul meu din străinătate. Am cunoscut oameni care m-au transformat, acolo mi-am depășit complexele, am învățat cu elan.
Era vremea în care mergeam cu entuziasm, chiar cu extaz mistic la congrese. Aici sunt cu Profesorul Babighian și Franco Trabalzini. Am rămas în relație cu ei până astăzi, merg de 2 ori pe an în calitate de lector la cursurile lor de disecție a temporalului. Franco Trabalzini a ajuns renumit, a fost între 2012-2016 Președintele Academieie Europene de Otologie și Neuro-otologie.
Apoi, Jatin Shah, nume sacru al chirurgiei oncologice a capului și gâtului, un Pavarotti al chirurgiei oncologice ORL. Mirko Tos și Alfio Ferlito. Tos a murit anul trecut, un gigant al otologiei mondiale.
Pozele urmatoare: un coleg și prieten din Italia, Maurizio Amadori, Antonio deLaCruz și cu mine. Antonio deLa Cruz a fost Șef la House Ear Institute din Los Angeles, o Mecca a otologiei din secolul XX. Progresele de tehnică și conceptuale din otologie acolo s-au născut.
Babighian, Jaques Magnan, Ugo Fisch și Grodon Hugues din mentorii și prietenii dânsului, cu siguranță nu sunt în măsură să aleg pozele dar cred că ele reprezintă mult pentru cunoscători. Toate pozele sunt din arhiva domnului profesor Silviu Albu, vă rog să nu preluați.
De obicei închei prima parte a interviului cu observații și cuvinte personale. Acum redau încă ceva din scrisoarea medicului Prof. Albu la moartea mentorului său Ermil Tomescu.
“Am avut privilegiul de a-l avea Maestru pe Domnul Profesor, a fost dascălul autentic atât în studenţie şi a rămas până târziu dascălul autentic din toate etapele formării mele profesionale. M-am format într-o perioadă când aura dascălului inspirat, admiraţia pe care o inspira, legenda personalităţii lui care se manifesta în actul pedagogic defineau minunea transmiterii de cunoştinţe. Novalis spunea „Cunoaşterea reprezintă doar o jumătate. Cealaltă este reprezentată de încredere.” Întreaga viaţă a Profesorului Tomescu a fost o fericită îmbinare dintre cele două jumătăţi – transmiterea de cunoştinţe şi zidirea încrederii între Profesor şi colaboratori.
Poate oare dăinui relaţia dascăl-discipol în forma tradiţională sub asaltul schimbărilor din epoca contemporană? Rolul exponenţial al tehnologiei, autoritatea Internetului au produs o mişcare tectonică şi o deplasare a centrului de greutate în comunicarea interumană. Despre epoca noastră aş spune că este una a ireverenţei. Admiraţia, ca să nu mai vorbim de reverenţă, nu mai sunt la modă. Ne abandonăm denigrării şi nivelării la pragul de jos. În relaţiile sociale nota dominantă, adesea obraznic-americană, este cea a impertinenţei provocatoare. La intrarea cui se mai ridică în picioare studenţii?
Gata cu Maeştrii! era unul din sloganurile ce înfloreau pe zidurile Sorbonei în 1968.
O societate a profitului nelimitat, care nu-şi onorează dascălii, este o societate slăbită. Poate oare figura Dascălului să supravieţuiască acestui tsunami? Destinul Profesorului Tomescu a demonstrat că va supravieţui, căci nu există profesie cu mai multe privilegii. A deştepta într-o altă fiinţă puteri şi visuri care să le depăşească pe ale tale, a le induce altora admiraţia pentru ceea ce tu preţuieşti, a face din prezentul tău interior viitorul lor – iată o aventură care cred că nu are asemănare. Pe măsură ce se ramifica, familia formată din foştii studenţi semăna tot mai mult cu coroana unui arbore al cărui trunchi îmbătrâneşte. A preda înseamnă a fi complicele unei posibilităţi transformatoare. Odată deşteptat, acel student exasperant din ultima bancă s-ar putea să fie cel care va transforma radical practica medicinii.
Întreaga existenţă a Profesorului a fost o stare de necesitate, a demonstrat cum harul de medic nu este un galop de sănătate, ci este o boală incurabilă, cu scurte perioade de acută satisfacţie dar şi cu lungi şi devastatoare perioade de descurajare. Alături de Profesorul Tomescu generaţii întregi am mers fără întrerupere în direcţia acestei speranţe neinterzise nimănui, am cunoscut îndrăzneala insuccesului, triumful începutului şi am învăţat că este firesc să înveţi câte ceva ca să faci pe altul să înveţe după cum firesc este să trăieşti ca să faci pe altul să trăiască”. (prof dr Albu Silviu)
…………………………………………………………………………………………………………………
În partea doua a interviului – la care încă lucrez, vă povestesc ce sincronicitate-continuitate chiar- a avut viata acelei femei de 39 de ani care-a murit de cancer, dar trec și pe subiecte mai lejere precum rinitele sau operațiile endoscopice. Din păcate, aici la spitalul CFR Cluj, medicii se întâlnesc des cu moartea – o adresabilitate mare e pentru tumori care deja sunt în stadiu avansat. Am întrebat și care sunt cauzele, nu din statistici de la americani ci din experienta clinică a medicului. Și mai aflați multe lucruri interesante, vă promit.
Cred că a fost unul dintre cele mai grele interviuri medicale pentru că a trebuit să asimilez mult într-o perioadă scurtă, dar am privit viața din alte perspective. Oricum, meritul pentru interviu este al Profesorului Albu. Toate-mi erau alandala-n minte când am plecat din clinică. Nu asimilasem atâta informație în jumătate de an. Cireșii japonezi de pe Republicii încep să pălească și aruncă în vânt petale. Copiii veseli se amestecă cu studenții și fug să prindă la timp autobuze colorate. Mă opresc la o terasă, îmi iau un capucino și mă uit la oameni. Stau cinci minute, îmi ard limba, trag și două fumuri de țigară apoi fug acasă la comoara mea. După toată discuția îmi amintesc iar că viața e scurtă, imprevizibilă, uneori foarte nedreaptă și pe alocuri minunată.
Va urma
Este minunat sa avem în societatea de medicină oameni precum dr. Albu, care da o a doua sansa tuturor celor care il cauta.
Așa e. Mai scoatem în față lucrurile bune.
Merci Rebeca!
Aveti nr de contact al dansului
La clinica CFR Cluj puteti să sunati pt programul d-lui Profesor.
Din fericire, Romania are medici foarte buni, excelent pregatiti profesional, medici care merita sa fie cunoscuti si apreciati la adevarata lor valoare. Medicii acestia nu tin cont de conditiile de lucru, de culoarea politica sau alti factori, ci isi respecta cu sfintenie juramantul dat. Intr-o perioada in care ne axam in general pe ce nu avem, ce ne lipseste, ce nu se face, iti multumim ca aduci in prim plan oameni ca acesta.
Exact, referitor la condițiile de lucru mi-a spus că a venit acolo cu o trusă, o geantă și și-apus mainile-n cap când a vazut unde a ajuns. Apoi mi-a aratat si mie pozele cu clădirea (o ruina, ce cladire?) si cu sectia.
O sa le pun în partea a doua.
Un interviu amplu in care ai surprins nu doar profesia sau omul ci un intreg context social. E bine să stim ca exista astfel de medici, astfel de spitale unde pacienții se simt si oameni, nu doar pacienți sau victime ale bolii.
Te admir ca poți face asa interviuri frumoase, toate cele pe care le-ai făcut au fost minunate, cu multe informatii prețioase, cu doctori care sunt somitati de care suntem mândrii. Dumnezeu e doar unul dar are mulți ucenici, lucrează prin ei, si asta e dovada. Cred ca cea mai frumoasa caracteristica a unui doctor e empatia, faptul ca pacienții îl simt aproape face foarte mult pentru psihic. Desigur valoarea e competenta medicala și priceperea care o are dar vorba dulce da viața omului aflat in suferința.
Multumim draga mea pentru toate informațiile prețioase și așteptăm partea a doua. A fost buna ciocolata?
daaa, praline Ferrero Roche, le-am topit în 2 zile.
Eu îți multumesc pentru comentariu.
E greu puțin Lili pentru că medicii nu mai au încredere în noi, adică sunt prea multe știri negative despre ce se presupune că face unul sau altul și prea puține despre munca reală pe care-o fac.
Știi, am stat acolo în prima zi, nici nu știa cine sunt, eram o femeie intre alți pacienți. Așa de frumos le-a vorbit.
M-a impresionat mult Dr. Albu și ca Om, nu numai ca medic.
Asemenea ,,Oameni” sunt rarități, dar există. Și fac cinste meseriei de medic. Medicina nu este ușoară și fie că ești medic sau doar asistent medical, dedicat pacienților…spune multe despre tine ca om.
M-am uitat la ,,The good Doctor” și m-a marcat.
Urmăresc toate seriele medicale și mă regăsesc undeva pe acolo…
Azi am avut o zi din ,,aia” nasoală, am alergat intre un pacient cu durere acută toracică, o pacientă cu enterocolită și alta cu tensiune crescută. Plus ceilalți 26, care erau pe lângă, dar mereu.
Nu e ușor și în zile ca astea, crește stresul, adrenalina și oboseala. Dar la sfârșit, când știi că lași totul ok la predarea de tură, simți că nu exiști degeaba și că oamenii aceia și-au pus viața ( că despre asta vorbim) în mâinile tale.
În rest…respect!
Scorpiuțo, știu că nu ți-e ușor nici ție, te admir pentru ce faci. Parcă mai ieri discutam in sensul invers, știi tu 🙂 Esti o luptatoare, poate într-o zi o să am și eu curajul și posibilitatea să plec. Mai usor imi e a spune: sa revin in Deutschland.
Cat timp e important pentru oamenii dragi, mama și Teo, voi sta aici dar nu ma tem de munca dificila de acolo, mă tem de timpul puțin pe care l-as putea petrece cu copilul atat de mic.
Cat despre domnul doctor Albu, da, e raritate, stiu că-mi laud toate interviurile dar partea în care te porți frumos cu-n pacient sau ai o vorba buna și esti Profesor mi se pare – și este – pe cale de dispariție în țara asta. Este un specialist care-și iubeste profesia si cred ca de acolo vine puterea de-a merge mai departe și de-a rămâne cu-n umor constant și cu așa o @trecere la pacienți.
Un interviu excelent, draga mea! Aproape mi-au dat lacrimile la multe paragrafe.
Impresionant CV-ul, caci nu m-am putut abtine sa nu il citesc, insa si mai impresionanta este dedicarea pe care o are zi de zi fata de toti oamenii care ii trec pragul. Abia astept sa citesc partea a doua!
Multumesc Alina!
Partea a doua va fi mai interesanta poate pentru simpli cititori (in sensul ca pacientii vor dori sa afle mai multe despre omul- medicul Silviu Albu din prima parte) pentru ca povestim despre sinuzite, curent, rinite alergice, vertij 🙂
N-o să-i putem mulțumi niciodata domnului doctor, am fost cu tata la două spitale și apoi la spital în Arad unde m-am simțit chiar umilită. Nici măcar să te priveasca in ochi. Nu știam ce se întamplă, am stat opt zile cu el și parca nici nu existam, asistente, medici, veneau si plecau. Nu vreau să mint, au fost doi medici care s-au purtat frumos dar nici nu i-am mai văzut, unul mi-a spus că poate are o tumoră la ureche și ei nu o pot opera acolo. Daca știau ce are de ce ne-au ținut daca nu puteau face nimic? Medicamentelei le cumpăr.
Am ajuns la Cluj la spitalul cfr la dl Profesor și-mi era mie frică, m-am dus cu cumnatul că nu mai puteam cu tata si sa-l tot mint și-apoi nu e vorba numai de condiții într-un spital, când esti cu moralul la pamant ce mult face o privire darmite o vorba buna! Nu numai că l-a operat, avea o tumoră benignă la nas dar care crescuse mult înăuntru, nu știu termeni, dar tata e bine mersi si poate respira si manca normal ceea ce inainte era un chin pentru noi! Felul în care s-a purtat cu noi dl Doctor Albu Silviu – chiar nu am cuvinte, dar să ne si explice si sa raspunda la intrebari! Îi multumesc din suflet! Si fetele si ceilalți medici nu e comparatie cu ce am pătit inainte si cu drumurile si banii aruncati pe nimic și disperarea că nimeni nu știa ce are si daca știa, nu ne-a zis nici un cadru medical unde să mergem, am cautat pe forumuri!
Este un om cu un suflet mare, am fost operata de 2 or, prima op facuta la Sibiu. A doua a facut-o domnul doctor și nu puteam respira deloc cu o nară, am stat internata doar 4 zile, am mai fost la un medic si acela nu a vrut să intervină desi colegul din Sibiu nu mi-a reusit operația. Multumesc!
Toată stima, am fost colegi de generație, este un om extraordinar!
Buna ziua
Acum patru ani mi s-a înfundat o ureche, am mers la medic la un spital privat de langa Iasi și medicul ORL mi-a dat antibiotic. Mi-a spus că poate fi din cauză că folosesc căștile la motor și am făcut o infecție. Am 55 de ani și sunt motociclist. Este cea mai mare plăcere a mea. În timpul tratamentului urechea a revenit la normal, apoi în 2 săptămani s-a înfundat complet, peste noapte și cealalta ureche, m-am speriat foarte tare, m-am dus cu soția la Iasi, la spitalul de acolo, la urgență. Când mișcam capul, parcă mi se mișca apa în cap, undeva în spatele urechii, nu doresc nimănui să treacă prin așa sperietură. Medicii de acolo, m-au văzut doi, mi-au pus niște picături de m-am înfundat și mai tare, efectiv nu mai auzeam și senzatia că îmi fuge pamantul de sub picioare.
Pentru un motociclist împatimit a fost rău de tot. Mi-au pus diagnosticul de otita medie și mi-au spus să mă duc să-mi fac niște teste și apoi să consult un ORList, să vadă daca nu am infectie, deci ei nu știau de fapt ce am dar mi-au dat acele picaturi care au avut același efect de rău asupra starii mele și dupa 4 zile nu le-am mai suportat, nu mai auzeam deloc cu o ureche!
Am ajuns la Cluj la Dr Albu, avem acolo o sora din partea mamei si mi l-a recomandat, eram disperat, simteam că nu pot trăi așa fiecare zi era un chin nici cu copiii nu mai aveam chef sa ma joc. Ei bine, un timpan imi era spart, celalalt fisurat si nu de pe drum ci de cateva saptamani, cat au tot facut experiente medicii. Eram speriat de bombe dar a vorbit si a glumit cu sotia iar la mine striga râzând de m-a facut să am incredere totală-n el, in doua zile dupa analize mi-a spus că-mi face o incizie să scoata lichidul și ca voi fi ca nou. Frică de operație e puțin spus, eram sigurr c-i surzesc de tot!
Au trecut 4 ani și nu am mai avut nicio problemă la ureche iar in spital am stat 5 zile. M-am speriat cind am vazut spitalul pedinafara si ma gandeam că e universitar dar pentru domnul doctor Silviu Albu m-am dus. Am facut cea mai buna alegere sau am avut noroc, oricum, MULTUMESC și vreau să le spun celor care ar avea probleme la fel că ar fi trebuit sa-mi faca la Iasi un fel de lamă, asa am inteles, să vadă daca am infectie in ureche si ca un simplu orelist chiar si medic nepregatit sau cu experienta putina trebuia sa vada ca am timpanul spart iar picaturile acelea numai rău mi-au facut.
Multa sanatate. Toată stima pentru felul în care se poarta cu oamenii și pentru profesionalism.
Danut M
BUna ziua vreau sa intreb daca-mi puteti spune, sunt din alt judet si vreau sa ajung la dl doctor, trebuie sa cer trimitere de la medicul de familie? Adica imi poate da in alt judet? Vreau sa ajung la dansul cu sotul, nu se simte bine deloc cu gatul si nici un tratament nu a mers.
Cătălina, intreabă-ți medicul de familie, sigur știe să te îndrume.
Sănătate
Ati putea sa imi spuneti cum dau de domnul dr???
La roneuro.ro poți merge când are program la privat – tot cu programare, telefoanele le gasesti pe site-ul lor.
La spitalul CFR din Cluj merg foarte multi, unii foarte bolnavi, altii pe care nu-i primesc alti medici sau nu stiu ce să le faca. Trebuie să suni acolo la ORL si sa le întrebi pe fete cum se procedează mai ales daca vii din alt judet (si muuuulți vin).
Este atât de empatic și uman încât unii revin tot acolo la control, așteaptă oricât, operează, își vede pacienții, intersecții, vizite. Numai cei care n-au fost operați si n-au stat prin spitalele din Ro (inclusiv oncologie Cluj) nu își dau seama că 80% din procesul de vindecare vine dinspre echipa medicală.
Și glumește și sunt sigură că toți angajații – ăăă, femeile- îl iubesc pentru că de cate ori am ajuns pe acolo, auzeam că-i face să râdă – și echipa și pe pacienți. (și multi pacienți sunt cam… surzi :P) Sau nu pot râde cu atele și-un nas pansat.
Păcat că nu toți pacienții înțeleg umorul, când ești bolnav, esti mult mai sensibil.
“Între noi fie vorba,” 😛 dacă aș fi colegul dânsului nu l-aș plăcea foarte mult, de unde atâta energie pozitivă când toți sunt cu colțurile gurii lăsate-n jos?
Bună as vrea si eu un număr de telefon al domnului doctor va rog frumos…trebuie să ajung cu mama mea la el pt ca are probleme mari cu urechea internă. Mulțumesc
Andreea, cred ca ar trebui să suni si să le întrebi pe fete cum se procedeaza. Numarul ăsta l-am gasit pentru spitalul CFR 0264 599 596
Buna ziau si eu trebuie sa ajung urgent la dl dr
cu sotia mea de 39 de ani
va rog daca puteti sa ma ajutati cum sa il gasesc mai repede.
Multumesc
barta Claudiu 07204495..
Buna, Claudiu pe Prof Albu il gasesti de obicei – cam tot timpul inainte de masa la spitalul CF, dar numarul de telefon il ai mai sus, sa suni acolo si sa vezi daca nu este plecat la congrese, concediu, etc.
Din cate stiu, dânsul și predă, apoi mai are partea de privat, asa ca e bine sa suni la spit CF. Dar si sa iti intrebi și dr de familie poate ai nevoie de trimitere.
Sanatate
Buna! Super articol! Cautam continuarea lui, partea a 2-a, de care pomenesti. Poti sa ma ajuti cu un link? Mersi!