Insomnia

Nu știa de ce se trezea la 3.25 în fiecare dimineață dar era la fel, deschidea ochii brusc și c-o mână dădea jos lampa de pe noptieră, lampă care se izbea de dulap, apoi apuca iphonu și se gândea: dă doamne să fie măcar 4 jumate. Nu, era 3.25.

De obicei mai încerca să închidă ochii strângând în brațe perna de la bună-sa dar astăzi se hotărâse să schimbe ritualul, clar, era prea trează. Pe pipăite, apucă de lângă pat helanca cu gluga și se înfășură în ea, lovindu-se-n mama ei de lampă și uitându-se automat în partea dreaptă de parcă ar fi trebuit să fie cineva acolo.

Nu era.

De când începuseră seismele și eruptiile din viața ei, se despuiase cărarea de oameni, oamenii aceia care întreabau mereu ce faci și cum te mai simți. Se duse-n bucătărie și se uita la crucifixul mic desenat pe perete. Nu era o îndocrinată dar îi trecu prin minte gândul c-ar fi trebuit să-l cheme pe El să-i facă o sfeștanie. Intuia că are călugărul acela altfel de puteri, i le simțea, parcă se apropia de Dumnezeu când se întâlneau toți la o poveste, da, e drept, era dur câteodată și greu la vorbă. Dar când îi scrisese să se roage pentru ea, se întâmplau lucruri, lucruri bune și astea erau deja rare. Da, așa o să facă, poate nu se va mai trezi la 3.25 ci la 4 măcar.

E bine ce se întâmplă, i-a spus el, sporovăind ceva cu maică-sa, între două linguri de zeamă.

– Spune-ți-i că ar trebui să se spovedească, hohoti el ignorând-o.
– De când îi spun, da m-ascultă? Și maică-sa o privi cu drag, ea zâmbea, zâmbea mereu acasă, trebuia să le lase impresia că e sigură că va trece și peste șanțurile astea adânci.
– Da, mama, n-am nimic împotriva spovedaniei, dar nu mă spovedesc la el. Apoi își roase o unghie uitându-se la niște ouă roșii ca și cum el-ul despre care vorbea nici n-ar fi acolo.
Călugărul râse și mușcă din ardeiul iute.
– Mno, da de ce? întrebă femeia frumoasă și fata se gândi c-ar vrea să aibă trăsăturile lu maică-sa. Arăta bine la 60…
– Păi caută-ți duhovnic dacă vrei, na, plescăi el.
– Că e prea drastic. Nu mă dezleagă veci. Un preot… normal.
– Ha, ha, ha, și râsul lui se împrăștie în toate cele trei camere, da, păi așa dragă pot să-ți zic și io, ține algocalminu ăsta și-ți trece cancerul până mâine. Când mergi la doctor cum faci?

La asta se gândea în timp ce sorbea din cafea și se uita la lucrurile celui care-a plecat. Plecase primul când au început problemele, nu, nu era obligat să-i suporte suferința. El avea convingerea clară că trebuiau să se bucure împreună de orice și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru fiecare fulger ce-o troznea. Nu, ea nu avea voie și nevoie să vorbească cu altcineva și nici să rezolve singură chiar și-o nevoie spirituală. Le făcea El pe toate, noi doar trebuia să facem lucrurile corect, îi spunea el. Dar fata gândea că brusc, Dumnezeul lor nu mai semăna deloc, parcă al lui ședea undeva și-aștepta pomana cuiva, jertfa și eventual încă o răstignire dar de alt rit.

Culmea, călugărul care vorbea rar și căruia-i mai povestea prin ce trece, nu-i spunea nimic de mulțumit când ea urla că nu poate, nu poateee și gata. O asculta și-i spunea să încerce să aibă răbdare. Să se roage când a putea că nu-i eventual sfârșitul lumii. Și că dacă nu poate, să citească ceva, că tot e bine. Și să scrie. Să râdă. Apoi îi descria o icoană, natura sau ceva simpozion și ea uita pe moment de-ale ei.

Hai, că doară n-o căzut ceru pe tine.

Dimineață când o sunase procurorul era chianună de somn.

Normal, dacă se trezea noaptea și mai lucra, adormea ziua. Și-atunci, când se punea în pat, se uita din nou în dreapta, se bucura că nu mai e acolo nimeni, și-și amintea o rugăciune simplă.
– Da, o să fiu acolo.
– Să mă anunțați dacă nu puteți ajunge la termen sau avocatul…
– E în regulă, o să fiu acolo. Mulțumesc.
Glasul rece, oficial îi crescu puțin pulsul. Se rostogoli căscând de pe canapea, adormise în living. Întinse mâna spre măsuță și zdrobi jumătate de corlentor apoi luă o gură de schweps.
O scriu azi…
2 mesaje intraseră simultan, carevasăzică oricum o trezeau ei. Rămăseseră trei foarte aproape, nu știa cum de-i dăduse Dumnezeu oamenii ăștia, așadar nici nu se punea problema să nu creadă în El.

Mai apăruse cineva de niciunde s-o ajute cu-n proiect. Și când mai răsturna lampa vieții, venea oarecine, de niciunde și-i aprindea Lumina.

Așa adormise dimineață, așa ațipea în ultimele luni… Începea să-i fie somn. Și-atunci percepea prezența de lumină albă, vie, un fior de aer rece apoi căldura plapumioarei de la bunica ei și știa că e acolo. „Ți-am dovedit de mai multe ori că n-am plecat. Tu nu te grăbi niciunde. Știi bine că prin oameni se fac și acelea grele dar și minunile.„
Adormea zâmbind și implicit o trezea telefonul.
De când rămăsese singură și maică-sa parcă nu-i mai era la îndemână să-l pună pe silențios, așa că episoadele de somn dintre scris și alergătură erau tot cu voia Domnului.

Știa că mereu e loc de iertat. Obosise să ierte. Nu era sfântă, era cea mai mare păcătoasă. Venise și clipa aceea în care era târziu, foarte târziu. Și-i era somn.