În curtea spitalului

Au trecut cinci zile și bebe al meu s-a copt precum o mandarină. L-au luat niște doamne drăguțe și mi-au spus că-l duc la SPA. Ochelari de protecție, căldurică, gratis. Inițial nu am știut ce să fac cu cele două ore care mi s-au ivit brusc. Nu dormisem și-aveam picioarele umflate deci primul gând a fost să mă întind. Am dormit într-o oră câtaltădată în opt și la trezire m-a inundat o mare bucurie.Odihna adevărată. Calitatea. Satisfacția că mai pot funcționa de acum 15 ore noi. M-am dus să-l hrănesc pe el și apoi la capela spitalului.

Cobor tarșindu-mi șlapii călduroși.

Plouase. Aerul proaspăt și-un vânt de-abia cât un sărut trimis de pe oareșce degete străine, așa se simțea c-aici e multă verdeață acum, chiar multă pentru o curte de spital. Și-mi zic iaca picură și poate mă răcesc. Dar erau lacrimi. Ca o rolă de film m-a înfășurat ce fusese odată. Câte leghe de ani par să fi trecut. Aproape toată vederea s-a schimbat.

Scările dindărăt pe care mă furișăm la iubitul meu. Femeile se tem să spună: acel om a fost odată iubirea mare și adevărată pentru că ele sunt conștiente că probabil va apărea alt Drag și acela se va supăra. Verba volant însă… E rândul altuia să fie Unic. Dar eu cred că și cele mai incredibile iubiri își scutură erotismul și Unic e numai omul care știe să iubească cum scrie în epistole cu toată inima sa și din tot cugetul său. Noi eram unici și pe-atunci eu miroseam a B.U. Și el mirosea a spital.

Doi tineri pe-o bancă.

Uite, și aici m-am tăiat, zice ea entuziasmată. S-a supărat Chioara. Ce bine. Râde scurt cu buze cărnoase. Își dă părul după ureche. E tânără. Subțire și plină de viață.
Cu mișcări teleghidate și foarte sobru, el se apleacă înspre gamba ei.
Nu tare, da m-am tăiat chiar azi. Nu mă doare. Tu te-ai lovit aici?
El îi atinge părul, nu răspunde, o prinde de mână, o trage după el, hai repede, e afară Piticu, zice. El mi se pare cam sedat, ea nu.
Piticu e un lungan știrb care șade lungit pe o bordură la cronici -Psihiatrie. Deși sunt bănci. El stă între iriși. Ce rău îmi pare că nu pot face poză! Mi-e cam jenă și toți par atenți, toți ne târâm la fel, numai nu e clar de unde vin eu.
Piticu îi vede de departe:
– Măăăh, vez că iar te blastăm, vii să ne iei femeile?? Scheletonule! Râd toți trei.

Acolo unde e acum Piticu am stat odată cu tata. Clădirea arăta rău pe atunci. Acum e renovată și sunt sigură că tuturor Piticilor și fetelor care se taie le este mai confortabilă instabilitatea. Nu știu ei cât s-a chinuit tata aici. Că nu voia tratament. Dar mai mult se chinuia acasă. În sfârșit, un tânăr neîngrijit îmbrăcat în trening și șlapi stă rezemat de pereții gălbui și-mi face cu mâna. Răspund. A rămas în urmă iubirea de pe scările din spatele aleii. Și tata e mort. Însă oamenii de aici mi l-au îngrijit multă vreme.

Ia uite, colțul în care fumam cu Ana, au computer tomograf acum. Și mai încolo e capela. Și… mi-amintesc că peste 30 de minute trebuie să-mi facă anticoagulantul în umăr. Sunt langă vechea policlinică și aici am venit pentru primul anticoncepțional din viața mea. O blondină care pere-mi-se avea prea puține paciente mi l-a făcut tot în umăr. Ce mândră am fost eu că m-am prezentat la planning în contextul unei viitoare vieți sexuale potențial elastice și… absolut dar absolut neproductive am zis eu 100% decisă. Eu n-o să nasc. Pe-atunci fetele aici nu prea stiau de planning și contraceptie gratuita, nu veneau. Eu aveam pregătire medicală, eram @de-a lor.

Am trecut și de blocul policlinicii. Capela pe care-o știam eu s-a transformat într-o bisericuță frumoasă din lemn, o oază cu mulți copaci, cu grădinița și irisi albi, poarta sculptată , cățel integrat sau internat care doarme sub băncuțe, niște bulzi verzi puși la uscat, mă uit mirată la ei, nu am idee ce-or fi. Acum observ că fata, prietenul și Piticul s-au luat după mine. Începe slujba de după amiaza. Mai e o bătrână, o aud rugându-se în spatele meu la 10 metri. Fac poze.

Intru ca să plâng și ca să le spun sfinților că aici am îngropat și-am născut iubire. Toată frica, tot zbuciumul a rămas într-o sală sterilă cu mult sânge când mi-am zis: Că de voi și umbla în mijlocul morții nu mă voi teme de rele că Tu cu mine ești. Toiagul tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat…

Curge ploaia
de-a binelea și mă întorc de la capelă înspre Spitalul Mare. Fac mereu poze și-mi aduc aminte care-a fost Fericirea de azi: mi-a căzut elasticul de păr și am reușit să mă aplec sub pat să-l ridic. Fetele mi-au adus cafea preparată la aparatul lor. Dimineață mi-am cumpărat singură hârtie igienică de la magazinul de lângă spital. Liftiera de azi mi-a zâmbit deși nu mă cunoștea și mi-a spus o glumă, rar îți spune-o glumă o liftieră într-un spital, nu? M-a vizitat dr Antonela Nicoară. Nu căutați, nu, nu face psihoterapie și nici pe tratament nu sunt. Încă 🙂 Mi-a lăudat bebeul. Prima lui jucărie e cățelul adus la Terapie de Dorina Lazăr. O iubesc pe femeia asta! Nu a adus doar cățelul ci și entuziasm de prin Malta și am râs scuturând binișor proaspăta linie lăsată de bisturiu.

La etajul unu chiar la geam e singura lampă care pâlpâie fluorescent. Simt euforie. E copilașul meu acolo. În spitalul ăsta am murit de atâtea ori fără urme de bisturiu. Și-am reînviat în 30 aprilie 2017.