Hani și Ștefan cel Mare

În familia lui Hani, apraxia, creștetul pleșuv și privitul în cruce au fost și sunt absolut normale iar eu le-am acceptat ca atare. Ba mai mult, pentru că am fost pedepsită odată la istorie și-am aproape învățat letopisețul Țării Moldovei ca să trec la materia respectivă, i-am găsit omului meu numeroase trăsături care mă fac să bănuiesc c-ar fi reîncarnarea lui Ștefan cel Mare.

Grigore Ureche îl descria astfel pe voievod: vărsător de sânge nevinovat, degrabă mânios, nu mare la stat. Când m-am dus într-o zi cu Hani la cumpărături, într-un magazin pakistanez și i-a întins doamna o pulpă de pe care se scurgea încă lichid roșiatic, verde s-a făcut Omu la chip.
– E halal carnea?
– Cred că da.
Amabil, îl chemă pe șef, aceeași întrebare, același răspuns.
Sigur că sângele nevinovat al curcii trebuia vărsat în totalitate ca să paveze scările din raiul lui Hani dar când e vorba de credința, valorile și banii omului, în unele țări respectul e sfințenie. 15 minute am mai stat, am aflat și numele puicii dar nu și detaliile sadice despre cum fusese ciopârțită. Ca urmare, pakistanezul ne-a recomandat călduros alt magazin în care produsele beneficiau de ștampila unui oarecare muftiu.

Unii spun despre Ștefan c-avea figură ascetică și barbă mare.

Ultima dată când Hani a avut barba mai mare de 4 mm, era să rămână de unul singur dincolo de controlul pașapoartelor. Românașii noștri, dacă vedeau un presupus arab la ghișeu, căscau gura ca-n crizele de astm, că-ncepuse Europa să fie îngrozită de atentate și imigranți. Figura ascetică a căpătat-o când am vizitat mănăstirile din Bucovina. Sub nicio formă nu înțelegea de ce nu ajunge să inspectăm și să pozăm Sucevița care arăta în opinia lui, exact ca celelalte 7. În afară de Putna.

Dacă am aflat de Ștefan că nu fu mare la stat, ar trebui să mă vedeți pe mine când mă urc pe tocuri. Brusc, Hani devine Mario din jocul acela care-apăruse pe televizor în anii 90.

Referitor la coordonare…
îmi aduc aminte că mișcările complexe efectuate de Hani, senzualitatea lui când călca strâmb datorită unei ușoare ataxii congenitale cu care-a fost diagnosticat de pe când era holtei la mumă-sa, toate astea și pantalonii scurți, le-au dat de furcă măicuțelor din mânăstire. Numai ce-mi văd consortu de pe alee direct într-un strat plin cu bobocei de trandafir. Unde două siluete ambalate ca femeile din Dubai, smulgeau vegetația nedorită și ce ascultări mai făceau ele pe-acolo.

Hani se poticnise într-un element arhitectural de pe marginea aleii, pentru că el când se uita în sus și înainte, vedea și-n stânga și-n dreapta, dar în jos nicidecum.

Când a aterizat în dreptul maicilor domnul chelios cu rochie verde – ținută impusă chiar de ele- au sărit muierile în spate ca ninja la antrenamente.

Hani, asudând și el după atâta echilibristică, își cere scuze cum îi vine la gură și cum ne-auzise pe noi că salutam în partea locului:

– Duamne agiută! și zâmbește de se topeau și trandafirii. Numai călugărițele stăteau stană de piatră, ca Sara lui Lot, cât p-aci s-o ia la fugă dacă bărbatul cu rochie mai face vreo mișcare.

Hani nu poartă rochițe, ni se dăduse câte un șurț ca să nu fim prea dezgoliți.

În sfârșit, își revin femeile:
– Doamne miluiește, vă putem ajuta cu ceva?
– Mulț mesc, fuarte pasionat, vezut mormântu lui cel Mare in alte mănăstire, acuma plembăm prin gredină, acolo la bărbați nu e gredini cu atâtea floare.
(ăăă, auzi, impresionat se spune, că ne dau astea afară, zic io-n limba lui)
O măicuță zâmbeșteși-i întinde o bucată de prescură, pe care-o scoate dintr-un buzunărel, învelită-ntr-un șervet.
– Aaaa, ce frumooos, păine bun aicea, dache mai micuț, senătos, făcut voi aici la monastery?
Călugărița se amuză și-i spune că mai aduc și credincioșii dar ele fac de toate: zacuscă, dulceață, gem, c-au livadă, albine, miere…
– Ooooo ( pe mine mă cam deranja entuziasmul ăsta dar niciodată n-am reușit să-i înlocuiesc o-ul și a-ul de la începutul propozițiilor, când era vorba de conversații ușoare cu necunoscuți), mie place multe miere, dache poț she cumpăraț în borcani chiteva kilograme? Noi nu facem miere așa bune ca aicea.

E drept, nu făceam miere, nici măcar lapte deși relația părea încă ruptă din Paradis. Totuși, călugărițele nu făceau negoț dar pentru c-au apreciat apropourile gastronomice ale lui Hani, care pe-atunci avea burtică precum am eu acum, noi ne-am dus cam vlăguiți și înfometați iar el vesel, mestecând un fagure cu miere.

În sfârșit. Nu mai prea știu ce face Hani și mi-e greu să scriu despre el. Dar mi-au mai rămas povești și-o să le înșir când am timp.