Filă din jurnalul de anul trecut – de ce vrem să credem că alții sunt mai nefericiți?

… Nu aveam bani să arăt la randul meu cum am fost amenințată, persiflată ani de zile. Folosită. Nu aveam pe cineva care să mă apere. Nu credeam că mai există vreun om de partea mea.

Și-n condițiile astea lipsea grupuletul de moraliști teosofici, care să explice eșecul meu pe Pământ. Ăștia au apărut repede. Cu toată bunătatea și iertăciunile și neluarea la socotință a răului, n-am să uit vreodată cât de umilită, singură și jignită m-am simțit.

Ai eșuat în viață, proasto, după ce ți-ai pierdut 10 ani din viață cu moșul ăla. Nimeni n-avea curajul să-mi spună în față. Dar toți gândeau așa iar pe mine m-a afectat. Prin septembrie 2016 a început să se vadă (non)valoarea mea de om fără bani și fără ieșire. Cel mai înfricoșător test din lume. De la faptul că într-o zi era să mă trăznească – pân la nașterea unui copilas – pentru care numai săraca mama stătea să leșine pe coridoarele spitalului.

Noi oamenii funcționăm 80% social, pentru societate. Pentru asta avem nevoie de vicii, stimulente, impulsuri, tensiuni. Numai acoperindu-ne fragilitatea tolerăm, uităm și ne iertăm uneori între noi.
Chiar și așa, viața este grea și ni se întâmplă lucruri care ne slăbesc grozav.

Apropo de asta, într-o zi, un medic renumit m-a întrebat (noi lucram la un interviu) de ce cred că există atracția actuală față de dramele altora, față de moarte, disperare, scandal, eșec, sinucideri. M-am uitat la el cu adorație, ca la o icoană facatoare de minuni. Așa naiv era emoțional și-atât de bun clinician? Bucuroasă că pune el o întrebare la care pot da și eu un răspuns, i-am explicat că pe moment, omul se simte chiar bine în comparație cu ceea ce i se întâmplă aproapelui. Și zice: ia uite, eu am ciroză da aia a murit de cancer. Sau ia uite, pe mine mă înșală și mă mai bate Zuzu dar pe aia a violat-o și-a înjunghiat-o soțu-său de Crăciun.
Pe mine m-a lovit iubi din gelozie, dar aia a stat cu un moș care-a părăsit-o pentru că și-a găsit pe alta și acum a dat-o afară și nu mai are unde merge.
Fiica-mea, fiul-meu au ajuns așa de mari, de buni, de corecți, plus că fac meseria vieții mele pe nervii lor. Pe când feciorii lu tanti Aglaia sunt ca puștii ăia din Împăratul Muștelor. Cum, n-ați citit Împăratul muștelor și Baltagul? Vai, da sunteți un semidoct. La revedere domnule doctor.
Și medicul râdea, râdea. Și mi-a spus că acum înțelege perfect.