Draga mea prietenă

Alaltaieri am gasit la „celalalt acasa“ papuceii din velur, plini cu nisip din desertul Sinai.Mi-am amintit cum simteam ca-mi fuge pamantul de sub talpi, cum se incalzea talpa de cauciuc in cateva secunde, cum simteam fierbinteala pana in creier si cum imi cautam solutia oftalmica sa indepartez firele de nisip.
Cum m-a mușcat camila aceea, saraca de ea chioara, s-a intins la ailalta mana, nu la cea in care tineam biscuiti de cereale. Cred ca avea si anosmie, altfel nu m-ar fi lasat s-o incalec, puteam îngrozitor a pește, venisem din port si pana seara n-aveam cum sa-mi schimb hainele.

Cand mi-am rupt degetul mic in corali am cumparat papucii aia. Nu stiu daca te-ai lovit vreodata cu determinarea unui ciocan la degetul mic, dar durerea viscerala nu se compara cu impulsurile pe care le trimit nervuletii aceia, o mie de volti pe secunda. Eh, na, l-am strivit bine, ca tot acolo e.
Cum e sa alergi schioapa, in iulie, in apropiere de Tunis, sa cauti crema cu hialuronidaza la farmacii? E ca si cand ai astepta trenul in autogara. Unu la mana- ca nu prea sunt farmacii. Farmacistii nu stiu de hialuronidaza. Si daca stiu, crema e deja rascoapta pe un raft. Totusi, am luat-o, stii, eu nu mai pot sa-mi bag degetul mic in gura asa cum face flebetea ta 🙂

Da, imi fuge uneori pamantul de sub picioare, dar la fel imi fugea nisipul. Si mările. Imi e frig cateodata si mi-e teama fara motiv dar inainte „imi era“ prea fierbinte pentru ca am aflat demult- calea de mijloc e pentru balerine. Insa pana si ele isi distrug la un moment dat ligamentele si oasele urcand si coborand de pe scena.

Odata mi-a fost teama dintr-un motiv absolut minunat- privit de la 6000 de kilometri distanta. Prima scufundare. Imensitatea, albastrul, puzderia de pesti si de creaturi pe care le vazusem doar in atlase. M-am simtit coplesita, unica, singura, pierduta, inghitita de un ton urias ca-n povestea lui Iona si era sa lesin naibii in ditamai frumusete de recif. Pentru ca uitasem sa respir. Mi-a fost teama pana am invatat miscarile marii, culoarea pestilor, formele coralilor, mi-a fost teama pana am invatat sa respect linistea din jur.

Si-apoi „mi-a fost normal“. Atat de normal incat a devenit banal.

Odata, imi doream sa locuiesc in liniste, intr-o casa ca asta, in Sidon, in Beirut.

N-am stiut ca te poti rataci in frumusete, in liniste, in splendoare, daca nu ai un scop frumos, un etalon, un ideal pe care trebuie sa il atingi. Oricat de nebunesc ar parea pentru altii, ramane idealul tau. Si din ziua in care incepe sa mocneasca in tine, doare orice fenomen care te indeparteaza de El. Sincer, ma mir si-mi pare rau ca mai sunt atatia oameni care cred ca idealurile si scopurile lor sunt fara valoare pentru ca aparent „duc o viata banala“. Oameni care ar indeparta cu totul necazurile si stresul din viata lor. Suflete care nu inteleg ca atunci cand vine un val peste tine, singura optiune pe care o ai e sa te tii bine pe picioare. Si cand nisipul fuge si cazi, trebuie sa te ridici imediat ca sa nu inghiti prea multa apa, sa-ti pastrezi rezistenta pentru urmatorul. Si sa poti sa simti extazul din momentul acela in care apa devine extraordinar de linistita, albastra si stralucitoare. Atunci, privindu-te in ea, nu te mai vezi pe tine… iti vezi sufletul,­ doar parul ravasit iti mai aminteste c-a fost vant si-a fost furtuna.

Ce hotarari grele a trebuit sa iau. Devin usoare, in fiecare zi in care esti tu si ea si el- in preajma.
Dragul nostru prieten, mi-ai raspuns in doua fraze scurte la o intrebare. M-as fi perpelit pana maine sa gasesc un raspuns si sa-mi asum esecul alegerii. Ciudate si miraculoase sunt caile in care mergi tu 🙂
Zurlie frumoasa, nu „te sinucide“:), dupa cum vezi si altii au nevoie de reteaua de sprijin din care facem parte pe rand, dupa cum ne sunt nevoile :). Invata sa gatesti si data viitoare stai mai mult cu mine .

Revin. Dupa ce frumusetea mica mi-a tras de 15 ori apa la toaleta, am facut poza la contoare in loc sa fac poze cu papuci si sa le pun pe blog. Dupa ce „am mancat“tustrei inghetata cu cartofi pai si pui picant, dupa ce va vad pe voi si pot sa va compar cu mii de oameni pe care i-as fi intalnit, imi e bine. Stiu ca sunteti cadouri, doar ca in loc de fundite, purtati esarfe.

Cand ma ardea soarele desertului, ma ascundeam singura la umbra, ceilalti rezistau.
Cand ploua si e furtuna, unul dintre voi vine cu o umbrela. Cum sa nu va iubesc ? 🙂

PS: Totusi, la un aspect sunt de acord cu Julieta noastra. Mancare aia pe care ai gatit-o tu, suna atat de complicat incat nu se poate sa existe cu adevarat. Google imi raspunde cu semnul intrebarii si-mi apare steagul Chinei daca clickai search.